O viaţă surprinzătoare: Prinţesa Greta Sturdza

"Ţin enorm la România! E o ţară formidabilă". Acestea sunt cuvintele unei persoane deosebite: Alteţa Sa Prinţesa Greta Sturdza, proprietara domeniului Vasterival – o grădină botanică particulară, întinsă pe 12 hectare, la circa 200 km nord de Paris. O femeie cu surprinzătoare "rădăcini" româneşti, care împlineşte astăzi vârsta de 95 de ani. Tatăl norvegian, mama rusoaică, s-a căsătorit cu Georges Studza şi aşa a ajuns în România, în 1937. A trecut prin multe, inclusiv prin începutul terorii comuniste, de care a scăpat fugind din ţară cu familia. O incredibilă poveste de viaţă.

Vasterival este o grădină botanică particulară, întinsă pe 12 hectare, în Normandia superioară, la circa 200 km nord de Paris. A fost creată în anul 1957 de Prinţesa Sturdza, iar astăzi găzduieşte aproximativ 10.000 de specii vegetale diferite, aduse din toate colţurile lumii: magnolii superbe, cireşi în floare, rhododendroni de toate culorile, camelii şi trandafiri, azalee, clementine şi aşa mai departe, sute de specii diferite, în culori şi tonuri de o varietate extremă, totul cuprins într-o incintă extrem de bogată de arbori şi arbuşti din toate speciile, inclusiv splendide conifere.
Perfecţiunea absolută pare să aibă în acest loc un exemplu demn de luat în seamă. Domeniul Vasterival, situat în vecinătatea comunei Varangeville sur Mer, în apropiere de Dieppe, este socotit astăzi drept una dintre cele mai importante grădini botanice din Europa!

Sufletul şi inima acestei minunăţii este în continuare admirabila Prinţesă Greta Sturdza, o mână de femeie ajunsă astăzi, 27 aprilie 2009, la venerabila vârstă de 95 de ani, având surprinzătoare şi solide rădăcini româneşti.
Ca s-o cunoaştem şi ca să-i vizităm admirabila operă de-o viaţă, a meritat să facem un drum până la Vasterival, în vecinătatea Canalului Mânecii, foarte aproape de locul debarcării trupelor aliate în 1944. A rezultat interviul de mai jos, o adevărată reconstituire a istoriei, spre o meritată recunoaştere a meritelor unei persoane foarte speciale, ca şi, pe de altă parte, un film de televiziune despre Vasterival, dar asta este o cu totul altă poveste.

● Dumitru Graur: Alteţa voastră, prinţesă Sturdza, vă mulţumim că ne-aţi primit aici la dvs., în acest Rai...
● Prinţesa Greta Sturdza: Da, îmi pare foarte bine că aţi putut să veniţi.


● Vreau să-mi spuneţi, şi-am să vă rog să nu vă supăraţi, să o luăm cu începutul... Cine sunteţi, de unde veniţi?!
● De unde viu?! Din Norvegia, da. Tatăl meu era norvegian, iar mama rusoaică.


● Rusoaică!?
● Da, şi m-am căsătorit cu un român, Georges. Aşa am ajuns în România.


● Unde l-aţi cunoscut pe Georges?
● L-am cunoscut la Oxford, în Anglia. Şi, după un an şi jumătate, ne-am căsătorit.


● Ce făceaţi la Oxford?
● Studii. De literatură engleză şi filozofie. Îmi plăcea foarte mult literatura engleză. Cunoşteam foarte bine literatura nordică, dar când am venit în România, neştiind mai nimic despre literatura română şi franceză, m-am pus la lucru, ca să pot face faţă conversaţiilor. Eram într-un cerc destul de intelectual, în care din fericire din când în când se mai face şi ceva engleză, aşa că nu eram complet "i-letterată"!


● Este adevărat că l-aţi cunoscut pe soţul dvs., pe Georges Sturdza, pe terenurile de tenis, la Oxford?
● Nu. L-am cunoscut... eu stăteam la o doamnă foarte drăguţă, pe care o cunoştea toată lumea la Oxford, şi viitorul meu soţ era la o familie prietenă cu ea, care avea 5-6 studenţi. Soţul doamnei era rectorul universităţii şi a doua zi după ce am ajuns la Oxford am fost invitată acolo, la masă, şi aşa ne-am cunoscut, cu toţi băieţii aceştia. Bineînţeles că am vorbit imediat de tenis, că erau foarte sportivi băieţii aceia...


● Jucaţi tenis?
● Jucam foarte mult, da. Eram campioană de juniori a Norvegiei.


● A, aţi fost campioană! Eraţi, aşadar, o speranţă a Norvegiei...
● Da, şi ceva amuzant, după ce am venit înapoi în Norvegia, când fiul meu, Tim, avea 17-18 ani, am câştigat campionatul mixt al Norvegiei. Niciodată nu se întâmplase ca o mamă, împreună cu fiul ei, să câştige un titlu naţional la tenis în proba de mixt!
CÂND AI 20 DE ANI NU ŢI-E FRICĂ DE NIMIC
● Cum v-a convins soţul dvs., Georges Sturdza, să veniţi în România?
● (râde) Nu ştiu! M-a întrebat dacă vreau să mă căsătoresc cu el şi până la urmă m-am hotărât. În 1937 ne-am căsătorit în Norvegia şi apoi am plecat în România.


● Ce ştiaţi despre România? Ce era România atunci?!
● Foarte obscur. Ştiam că era o civilizaţie foarte occidentală... şi, când ai 20 de ani, nu ţi-e frică de nimica.


● Cum aţi găsit România atunci când aţi venit prima dată? Aţi venit la Bucureşti, sau la Iaşi?
● Am venit cu trenul până la Iaşi. Şi în tren văzusem nişte ţigani. M-am cam speriat oleacă, dar soţul meu mi-a spus că nu e toată lumea aşa! Dar când am ajuns la Iaşi era foarte frumos, că a venit prinţesa Gars să ne ieie, cu o trăsură cu patru cai şi am mers la o casă foarte frumoasă, pe strada Carol... După care ne-am mutat la conacul de la Popeşti, la vreo 30 de kilometri de Iaşi.


● Cum era viaţa la Iaşi, cum era viaţa în România acelor ani?
● Noi stăteam la ţară, dar veneam foarte des, în fiecare săptămână, pentru week-end la Iaşi, la soacra mea. Era o intelectuală şi în fiecare seară, după dineu, avea prieteni, între alţii Mihai Coroianu, şi se vorbea bineînţeles literatură... erau acolo domnul Bulgaru, domnul Brătianu şi o doamnă, Sanda Ghica, dar era o viaţă foarte, foarte patriarhală.


● Cum aţi învăţat româneşte?
● A, foarte uşor! Din fericire, la şcoală am învăţat latina, şi cum e limba cea mai apropiată de latină, m-a ajutat mult. Şi aveam o fată în casă, la Popeşti, care era foarte deşteaptă. Spuneam "vesta", iar ea spunea "haina", apoi spuneam alt cuvânt în engleză, iar ea spunea unul în româneşte. Aşa am învăţat eu română, iar ea a învăţat engleză! După trei luni vorbeam binişor.


● Câte limbi ştiţi?
● Sunt câteva. Norvegiana, engleza, franceza, germana...


● Româna!
● Da, româna... Suedeza şi daneza. Astea seamănă foarte mult cu norvegiana, însă, fiindcă sunt diferenţe foarte mici, nu este deloc uşor să le înveţi. Când eram copil vorbeam şi ruseşte, dar pe asta am uitat-o complet!


● Cum se face că după 70 de ani, din 1937 când aţi ajuns prima oară la Iaşi, vorbiţi în continuare româna - şi o vorbiţi atât de bine? I-aţi învăţat pe copii dvs. româneşte, dvs. i-aţi învăţat...
● Da, împreună cu soţul meu. Am continuat să vorbim totdeauna româneşte. Am considerat că asta a fost prima limbă pe care trebuia să o vorbească. Chiar după ce am plecat, şi nu mai credeam că o să venim înapoi în ţară, dar am spus: asta e ţara voastră şi este o datorie să vorbiţi româneşte!


● Bun, dar nu era ţara dvs., decât de adopţiune, dvs. sunteţi norvegiană... de ce nu i-aţi învăţat mai curând norvegiana?
● I-am învăţat mai târziu, când am fost nevoiţi să fugim. Dar, ca român, dintr-o familie care a contat în ţară, am considerat că trebuia să vorbească limba lor... Ştiu că nu se întâmplă mereu aşa, cu familiile care sunt plecate din ţară, dar asta e foarte păcat. S-a întâmplat şi în familia regelui Mihai, şi nu din vina lui, pentru că el este un om foarte, foarte bine.
TOŢI ŢĂRANII ERAU ÎN GENUNCHI ŞI PLÂNGEAU DE BUCURIE!
● Haideţi să ne întoarcem la acei ani. În 1937-1938, România era în plină ascensiune economică, erau cei mai buni ani. Aţi simţit asta?
● Absolut. Era un avânt, se făceau construcţii, mergeau industriile, economia mergea...


● Agricultura mergea?
● (râde) Absolut! Şi ne ocupam foarte mult de agricultură, bineînţeles.


● Ţăranii vă iubeau, sau vă urau? Eraţi explotatori?!
● A, ascultă, eram foarte prieteni cu ei... Şi când am venit înapoi prima dată, în 1990, ne-au dat un elicopter de la armată, ca să ne putem duce la Popeşti, împreună cu un general. Şi el ne-a spus: "Atenţie, când ajungem la Popeşti, eu am doi oameni şi ei o să iasă primii, apoi am să ies eu". Eu i-am zis: "Nu se poate, atunci noi rămânem în elicopter!" Atunci ne-a lăsat. Tot satul era acolo şi când a coborât soţul meu, toţi au căzut în genunchi şi au început să plângă, după care au strigat: "Acum suntem salvaţi, că aţi venit înapoi!" Şi, pe urmă, după ce au fost discursurile şi aşa mai departe, generalul ne-a spus: "Îmi era frică că o să vă omoare, eu ştiam de la Ceauşescu că dacă vin boierii înapoi o să fie nenorocire. Nu mai înţeleg nimic!"


● Nu înţelegea, fusese educat într-un cu totul alt spirit. Dar oamenii aceia simpli, bătrânii mai cu seamă, care v-au cunoscut, vă iubeau...
● Da, da. Şi tinerii, probabil că aflaseră de la părinţii lor. Toţi erau în genunchi şi plângeau de bucurie! Noi nu înţelesesem de ce generalul acela nu dorise să ne lase să coborâm primii din elicopter.


● Bun, haideţi să ne întoarcem însă la momentul în care aţi fost obligaţi să plecaţi de acolo. A fost dur.
● A fost foarte dur. În ultimii doi ani, din 1946 până în 1948, ne ocupasem foarte mult de ajutorul suedez pentru copii. Era foamete, ceva teribil. Copii morţi pe stradă. M-am dus la Petru Groza şi i-am spus: "Ascultă, lasă-ne să ieşim, că eu mă duc în Scandinavia să cer ajutor pentru copii". Ministrul Sănătăţii, o doamnă foarte bine, fusese acolo cu câteva săptămâni înainte şi îi dăduse o fotografie lui Groza, o fotografie în care se vedea un domn, mare om politic, pe care Groza, care făcuse studii în Germania, se pare că-l cunoştea. Şi-mi spune Groza: "Bine, eu vă dau voie, dar să-i duceţi şi din partea mea o fotografie". Când mă uit la poză, era un mare prieten al tatălui meu, iar eu am stat pe genunchii lui când eram mică. Atunci Groza a fost absolut încântat şi m-a lăsat să plec. Şi aşa am obţinut un mare, mare ajutor de acolo. Ne-au dat posibilitatea să hrănim vreo 50.000 de copii pe zi. Şi îmbrăcăminte să le dăm. Dar după doi ani de zile, nu mai puteam să facem faţă. Am făcut apel la Crucea Roşie şi a venit contele Folke Bernadette, care era vicepreşedintele Crucii Roşii, şi a făcut un drum de două, trei zile cu mine prin Moldova şi a văzut mizeria, după care mi-a trimis un mare ajutor. Îl cunoşteam foarte bine şi pe generalul Skine, care era comandantul american de la Bucureşti, şi i-am povestit ce se întâmplă. El avea o vilă la Snagov, acolo aveam şi noi una, pusă la dispoziţia noastră de legaţia suedeză, eram vecini şi parcă-l văd cum venea la gard să ne strige: "Sunteţi acolo?!" I-am povestit şi lui ce e în Moldova, i-am spus: "Veniţi să vedeţi ce este acolo, că America trebuie să ne ajute!" Când a venit la Iaşi, împreună cu un colonel, la biroul meu i-am arătat o hartă şi l-am rugat să-mi spună la care sat vrea să meargă mai întâi. Mi-a arătat un loc, am luat maşina, aveam un Jeep cu un şofer suedez şi ne-am dus la prima casă de acolo. Am văzut că erau perdelele trase. Am bătut la uşă, ne-a deschis o femeie cu doi copii care stătea cu o strachină plină cu zăpadă. Şi întuneric! Şi i-am spus: "Dar ce faceţi, doamnă?" Mi-a răspuns că face întuneric, pentru că astfel copii cred că afară e noapte şi nu trebuie să mănânce. Era groaznic. Mi-a spus: "Am pierdut deja doi copii, nu mai vreau să pierd şi alţii. Ce să fac, am să mă duc să fur!" Apoi ne-am dus la al doilea sat, dar era la fel. După două zile acolo, împreună cu mine, generalul s-a dus înapoi şi aflu că opt ore mai târziu au trimis un mare ajutor, lăzi de mâncare care erau rezerve pentru soldaţii americani. Dar, din păcate, le-au trimis la Crucea Roşie din România, care era deja în mâinile comuniştilor. De aici, mâncarea a ajuns în Grecia, nu în Moldova... Şi din Norvegia a venit domnul Nansen, care ne-a trimis untură de peşte, ca să dăm la copii. Erau ajutoare importante pentru vremea aceea.
GEORGES STURDZA A MERS PE JOS DE LA IAŞI LA VIENA!
● Când a trebuit să plecaţi, a fost greu?!
● Foarte, foarte greu. Nu ştiam cum să plecăm. Am obţinut un paşaport fals, cu nume scris prost şi altă dată de naştere! Aveam şi copii cu noi. Domnul ministru al Suediei, domnul Roetesfeld, a închiriat un avion rus până la Praga, în care trebuia să ne urcăm şi noi. Am obţinut viza de ieşire prin ministrul sănătăţii, o doamnă care ne-a ajutat, deşi ştia cine eram; pe urmă a fost groaznic pentru ea. Ministrul Suediei a venit cu noi până la Praga. A fost teribil la aerodrom. A venit o femeie care ne-a spus că trebuie să ne dezbrăcăm, ca să ne controleze. Copiii plângeau, erau mici: opt, şase şi patru ani. Când ne-a luat în primire, a închis uşa şi ne-a spus: "Staţi aici, nu am să fac nimic, ştiu ce aţi făcut pentru copii, n-am să vă fac nimica!" De necrezut. Şi după câtva timp, am ieşit. Şi atunci Roetesfeld s-a dus la comandantul aeroportului şi i-a spus: "E o ruşine, persoana asta care a făcut atât de mult pentru copii, şi voi îi faceţi mizerie, aşa?!" Şi atunci ne-am urcat în avion. Eu îl ţineam pe Eric, cel mai mic, pe genunchii mei, nu trebuia să vorbească nimic româneşte, că era suedez! Georges stătea cu Roetesfeld şi Tim era deja mare, a înţeles foarte bine ce se petrecea. Aşa am ajuns la Praga, de unde trebuia să luăm avionul celălalt. Aveam deja locuri rezervate. La jumătate de oră după ce am plecat au descoperit că eram noi, dar era prea târziu!


● Şi soţul dumneavoastră?
● Soţul meu a plecat pe jos. A mers pe jos de la Iaşi la Viena! Roetesfeld l-a chemat şi i-a spus: "Aveţi acum ocazia să plecaţi, nu mai staţi". El i-a zis: "Eu nu plec înaintea soţiei mele." "Totul este aranjat pentru ea şi pentru copii", i-a răspuns suedezul. Dar nu era absolut nimic aranjat până atunci! Şi a plecat cu colonelul Mavrichi, care era căsătorit cu o suedeză. Ne-am regăsit în Norvegia.


● V-a durut că aţi plecat, dar nu se mai putea sta...
● Era imposibil. Imposibil! În fiecare noapte trebuia să schimbăm locul unde stăteam. Ziua nu mă puteau lua. Fiindcă eram un om în uniformă suedeză. Aia credeau că eram cetăţean suedez! A fost groaznic.


● Eraţi vinovaţi de ceva, aţi făcut ceva rău pentru ţara asta?
● Nu (râde), n-am făcut nimic rău!


● Dar ce considerau ei, că aţi exploatat, c-aţi supt sângele poporului?
● E... cam aşa ceva.


● Când aţi părăsit Popeştiul, sunt cam 60 de ani în urmă, v-aţi gândit că o să mai întoarceţi vreodată?
● Nu, n-am crezut c-o să-l mai văd vreodată. Şi când am revenit, m-am speriat: acoperişul aproape nu mai era. Iar înăuntru stăteau cam 95 de copii, câte trei în fiecare pat şi se bălăgăneau permanent, erau bolnavi, unii chiar de SIDA. Erau copii între 4 şi 12 ani, dar credeai că sunt de un an sau doi, slabi, groaznic de văzut. Noroc că Tim a putut să aranjeze ca să-i plaseze la nişte spitale la Iaşi. Pentru că acolo doctorii nici nu mai veneau. Şi s-a putut salva o mare parte din copiii aceştia. Am avut noroc că Tim cunoştea o mulţime de lume, şi din alte ţări, şi am putut trimite atunci un camion acolo. Cu îmbrăcăminte, cu săpun şi alte asemenea, că nu aveau nici măcar cu ce se spăla. Ca să obţin bani am organizat nişte concerte cu un corist foarte bun, nu-i mai ţin minte numele. Dar acuma, ca să ne întoarcem, când am fost la Iaşi acuma, este foarte bine peste tot. Este extraordinar ce iute a mers!


● Credeţi?
● Da. Am fost la Iaşi în vara asta şi am rămas uimită cât de curat este peste tot! Lumea bine îmbrăcată, maşini ca pe aicea. De necrezut! Da, da, eu am mare speranţă pentru ţară, că o să meargă. Să deie Dumnezeu să nu fie o catastrofă ecologică...


● Când am fost la Popeşti, fiul dvs., Tim Sturdza, ne-a arătat un loc, zicea: "Uite, aici a îngropat mama toate actele. Pe care le-am găsit în 1990". Cum a fost, cum v-a venit această idee? Şi ce fel de acte erau?
● Păi, toate proprietăţile, şi tot ce aveam. Ne-am gândit că trebuiau salvate. Şi nu puteam pleca cu ele, că nu ne lăsau, era imposibil. Şi atunci eu m-am gândit să le îngrop acolo, în interiorul casei. Am făcut o gaură sub o scară, şi apoi încă o gaură dedesubt! Şi am pus toate actele acolo, într-o cutie. Erau toate actele de proprietăţi şi câteva amintiri. Aveam un meseriaş pe nume Ciraga, un italian, care a stat toată viaţa la noi şi se ocupa de toate pe la moşie. Apoi am făcut un capac de cam 20 de centimetri deasupra şi am lăsat cealaltă gaură goală, pe care am astupat-o de asemenea cu o placă de ciment.


● Dar aţi avut mare încredere în el, în acest meseriaş italian, care putea să vă vândă!
● Nu, nu ne-a trădat, am avut complet încredere în el, fiindcă el ne iubea pe noi.


● Şi aţi găsit acele acte la locul lor, după mai bine de 50 de ani!? Erau acolo, vă aşteptau. Îşi aşteptau stăpânii. Şi aşa aţi putut recăpăta o mulţime de proprietăţi în România.
● Da, am avut şi noroc pentru asta.


● Dar poate şi Dumnezeu există?
● Da, asta sigur. Eu sunt convinsă că dacă faci tot ce poţi pentru bine, eşti ascultat. Toată viaţa mea am crezut asta şi, "touche du bois", am avut mereu noroc. Chiar cu nenorocul pe care l-am avut, să fim obligaţi să plecăm aşa, am avut numai noroc în viaţa mea.
POATE AM EXAGERAT CÂTEODATĂ, ŞI AM "PICTAT" ROMÂNIA MAI FRUMOS DECÂT ERA ÎN REALITATE
● Până la urmă s-a întors cumva roata - şi era normal să se întoarcă, era o societate falsă, mincinoasă în care noi am trăit 50 de ani. Noi, cei din România, nu şi dumneavoastră, din fericire.
● Da, copii mei au avut mare noroc că au putut scăpa din infern, dacă pot spune aşa.


● Iadul. Iadul roşu comunist! Dar cum v-aţi gândit la România în toată această perioadă? Cu durere, cu amărăciune?
● Ascultă, noi am spuns întotdeauna la copii: noi nu vorbim de România, că am avut cutare, şi-am avut cutare. Nu, a fost o perioadă, când am fost foarte fericiţi, asta-i gata, acum trebuie să ne gândim la viitor.


● O nouă viaţă, aici unde sunteţi...
● Exact. Dar aveam fotografii din România, pe care le-am arătat copiilor. Poate din nefericire, eu am exagerat câteodată, şi am "pictat" România poate mai frumos decât era în realitate! Şi copiii au fost oleacă prea creduli, au crezut tot ce le-am spus, că în Norvegia nu se spun minciuni! Aşa că (râde aproape de lacrimi)...


● O prinţesă norvegiană nu spune niciodată minciuni! Şi aşa au crezut toată imaginea aceea frumoasă despre România. Pe care nu speraţi c-o s-o mai vadă vreodată, şi poate de aceea le-aţi şi spus aşa. Era desigur ca o ţară de vis pentru ei.
● Ei, cam aşa ceva.


● Când aţi plecat din România, unde aţi ajuns? Şi unde doreaţi să ajungeţi?
● Am ajuns în Norvegia. Avem părinţii mei acolo şi bineînţeles am venit imediat la ei, după care ne-au dus la hotel şi au spus: nu e bine să stăm trei generaţii împreună, copii stau la noi, şi cum noi trebuia să umblăm tot timpul între Franţa şi Norvegia ca să încercăm să aranjăm ce aveam pe aicea. Apoi tata mi-a găsit o casă şi copiii s-au mutat acolo împreună cu noi. Era foarte greu chiar şi în Norvegia, la început.


● V-a fost greu!
● Da, pierdusem tot ce aveam în România, pierdusem aproape tot ce aveam în Franţa...


● Din câte ştiu, aţi avut o altă proprietate, în apropiere de Dieppe.
● Da, dar am găsit după război ferma distrusă şi în locul casei chiar o gaură! S-a întâmplat că germanii, care apărau coastele Franţei la Marea Mânecii, nu puteau să tragă de ea. Şi atunci i-au pus o bombă şi au făcut-o praf. Când am revenit, totul era distrus. Am început atunci să caut altceva. Îmi doream o casă mică, dar cu teren mare. Nu găseam însă decât invers...


● Casă mare şi teren mic!
● Exact. Şi până la sfârşit am găsit, după opt ani de zile, ce îmi doream aici la Varengeville. Şi am adus imediat şi copiii aici. Era în 1955. Tim, care este cel mai mare, terminase bacalaureatul cu menţiunea "bine". Şi atunci, el a fost admis direct la şcoala cea mai vestită din Franţa, la Versailles, la Politehnică. Pe ceilalţi doi i-am dus la o pensiune, aici în Normandia. A fost foarte greu pentru Georges şi Eric, ei ştiau oleacă de franceză, dar nu ştiau s-o scrie. A trebuit să lucreze ca negrii...


● Dar au învăţat-o până la urmă.
● Da, au luat şi bacalaureatul aici şi apoi s-au dus la şcoală, adică la facultate, fiecare pe drumul său.


● Aveţi trei copii, trei băieţi minunaţi. Sunteţi mândră de ei.
● Sunt mândră de ei, da!


●  Spuneţi-mi câte ceva despre fiecare.
● Sunt foarte diferiţi, toţi trei. Tim, fiul mai mare, este foarte român. Şi ca aspect, cred. El a fost totdeauna liderul, când era mai tânăr. Erau foarte sportivi, toţi trei, dar şi foarte buni prieteni între ei. Trebuia să spun că totdeauna m-au ajutat cu totul şi au fost băieţi foarte buni. Am avut mult noroc cu ei.


● Ce fac ei acum, ce meserie au?
● Tim are o industrie, la Zurich, şi oleacă şi în alte ţări din Europa. Georges s-a retras din afaceri, a avut un spate foarte prost, s-a pensionat la 60 de ani, dar acum s-a dus în România şi se ocupă de afacerile noastre acolo. Şi Eric, cel mai tânăr, este bancher la Geneva. Are o bancă foarte cunoscută şi a ajuns un om de afaceri mare. El este cel care o să continue grădina aici, la Varangeville. Am aranjat cu băieţii şi au fost de acord ca el să continue munca mea aici.


● Dimitrie, cum spuneţi, a fost liderul copiilor dvs. El a ţinut şi rolul de tată, uneori, cu autoritate, într-un anumit moment?
● Da, i-a ajutat întotdeuna pe fraţii mai mici, a avut grija lor. Acum desigur că lucrurile s-au schimbat...
VASTERIVAL, GRĂDINA UNUI VIS
● Alteţa voastră, am ajuns aşadar la Varangeville, în anul 1955. Aici aţi căutat şi aţi găsit o casă mică, dar cu teren foarte mare. Este momentul să vorbim despre această grădină extraordinară, un parc dendrologic mai curând. O adevărată grădină botanică întinsă pe 14 hectare. Spuneţi-mi ce aţi găsit şi ce aţi vrut să faceţi, şi ce este astăzi grădina dumneavoastră ?
● Am găsit aici un teren de 5 hectare. Am avut noroc într-un fel atunci, fiindcă totul era stricat în Normadia, casele erau în ruină, era după război şi totul se vindea destul de ieftin. După ce am cumpărat terenul de 5 hectare şi casa, care era într-o stare destul de proastă, am putut cumpăra alte terenuri dimprejur. Acum nu s-ar mai putea cumpăra aşa ceva! Şi atunci m-am gândit că vreau să fac o grădină, dar niciodată nu m-am gândit că o să fac una aşa de mare, cum a devenit. Apoi, am vrut să fie o grădină care să fie frumoasă şi iarna, fiindca noi stăteam aici tot anul. Atunci m-am apucat să studiez ca să văd tot ce pot săa am decorativ pentru iarnă...


● Aici este ceva de vorbit, am o întrebare: dumneavoastră nu eraţi o specialistă, nu aţi studiat la Oxford ca studentă, botanica, aţi făcut studii de literatură şi artă; sunteţi o literată, membru de onoare şi al unei societăţi regionale de litere, între altele; dar cum aţi ajuns să aveţi cunoştinţe atât de aprofundate în domeniul acesta?
● Totdeauna mi-a plăcut. Am trăit într-o grădină când eram copil la Oslo. Şi bineînţeles că m-a interesat. Mi-aduc aminte că tatăl meu ne ducea într-o pădure, care nu era departe de casa noastră, şi ne arăta copacii iarna când mergeam împreună pe schiuri, de când aveam 3-4 ani, şi ne spunea: "Vedeţi, cât de frumoasă este natura!" Ne arăta urmele pe zapadă şi spunea: "Uite, ăsta este un cerb, ăsta este un iepure...", şi ne-a apropiat foarte mult de natură. Iar acasă aveam un grădinar care era foarte drăguţ cu noi, dar nu ne-a obligat niciodată să lucrăm la grădină, ca să nu devină o obligaţie pentru noi, pentru că altfel se putea să nu ne mai placă... Dar pe mine totdeauna m-a interesat. Iar când am venit la Popeşti, abia căsătorită, acolo era un parc mare, dar nu locuise nimeni acolo de zece ani, aşa că nu mai erau flori deloc, doar copaci şi peluzele de iarbă, destul de bine întreţinute, însă nici flori, nici arbuşti nu existau. Aşa că am început acolo, însă nu aveam aşa de mult timp pentru asta, fiindcă era foarte multă treabă socială de făcut. M-a pus soacra mea să mă ocup de diferite lucruri, iar asta a fost foarte interesant. Dar în fiecare seară când veneam înapoi îl chemam pe grădinarul acela foarte drăguţ, tânăr, el era de origine rusă, dar născut în România, şi cu el făceam turul grădinii să vedem ce s-a mai făcut. Atunci am devenit foarte interesată de legume şi de fructe. Eu am ajuns în România în sfârşitul lui mai '37 şi în prima toamnă soţul meu m-a dus la pieţele din Iaşi; acolo era plin de fructe, iar eu am văzut poate pentru prima oara acolo caise, care erau mari şi pline de zeamă, mi-au plăcut grozav! Şi ţin minte că într-o seară l-am chemat pe grădinar şi i-am zis: "Ascultă Andrei, vreau să plantăm caişi". "Foarte bine, mi-a zis, şi cât să plantăm?" Eu nu-mi dădeam prea bine seama, şi i-am zis: "O jumătate de hectar!" Ceea ce era destul de mult. Şi am plantat o jumătate de hectar de caişi, iar după trei ani culegeau caisele cu coşuri mari de nuiele, duse în spinare de doi oameni şi le duceau direct la porci, că nu ştiam ce să mai facem cu ele! (râde şi faţa i se luminează) Erau mult prea multe, iar pământul era foarte bogat, creştea pe el orice extraordinar! Ţin minte, aveam plante cu roşii care creşteau mai înalte ca mine. Era formidabil. Şi ne interesam foarte mult de grădina de zarzavat.


● V-aţi fi putut închipui vreodată că acea viaţă patriarhală, liniştită, îndestulată pe care o duceaţi acolo la Popeşti, şi în general în România, s-ar fi putut schimba?
● Nu, nu. Atunci nu se putea închipui aşa ceva. Nu se putea crede. Primii ani au fost foarte frumoşi, dar nu a durat mult. Soţul meu a fost mobilizat deja, în '39 cred. Noi am plecat pentru puţin în Norvegia cu Tim, care avea opt luni, iar când ne-am întors a fost foarte greu, iar soţul meu a fost mobilizat. Şi au venit şi ne-au luat caii şi încă altele. Ne-au lăsat numai un singur cal, cu care puteam să mă mişc puţin la pădure...


● Apoi au venit ruşii şi v-au luat şi calul ăla! Au luat tot...
● Da, da. Dar pe urmă frontul a venit înapoi şi ne-am putut întoarce la Popeşti. Şi Eric s-a născut la Iaşi, ca şi Tim de altfel. Georges s-a născut la Bucureşti, când noi eram refugiaţi acolo...


● Să ne întoarcem la grădină, fiindcă am impresia că amintirile acestea sunt dureroase, deşi au trecut peste 60 de ani de atunci încă vă dor...
● Nu. Pentru că eu am avut noroc în viaţă. Şi am fost o natură foarte optimistă. N-am văzut niciodată o sticlă pe jumătate goală, am văzut numai jumătatea plină! (râde din nou) Aşa că asta m-a ajutat foarte mult. Şi ştiţi că am aşa mare noroc că am putut să scăpăm din infernul ăla, cu toţi cei trei copii şi cu soţul, aşa că ne-am spus că niciodată nu o să ne mai plângem de ceva. N-avem voie!


● Când scapi din cel mai mare rău, după aia nu ai de ce să te mai plângi vreodată în viaţă. Zici: "Mulţumesc, Ţie, Doamne, c-am scăpat şi pot să duc această viaţă în continuare... " Puteaţi să sfârşiţi rău, toată familia!
● Bineînţeles. Am avut mare noroc!


● Există un Dumnezeu, acolo sus?
● Da, sunt sigură că există. Şi eu sunt convinsă că dacă faci tot ce poţi, eşti ajutată de Dumnezeu. Asta a fost întotdeauna credinţa mea.
FĂRĂ PASIUNE NIMIC NU-ŢI REUŞEŞTE ÎN VIAŢĂ!
● Haideţi să ne întoarcem aici, în acest Rai. Acolo era infernul, aici e Raiul pe pământ. Cum aţi reuşit?
● Bine, am lucrat foarte mult...


● Aţi studiat de asemenea, aţi citit multe cărţi?
● Da, sigur că da. Şi mi-am făcut mulţi prietenii botanişti din lumea întreagă. Am fost făcută membră la diferite societăţi, m-au numit vicepreşedinte la R.H.S.*, care este cea mai mare organizaţie a horticultorilor şi a botaniştilor şi mai apoi preşedinte la I.D.S., la International Dendrological Society. Bineînţeles că am avut la fiecare trei luni întâlniri cu oameni dintre cei mai cunoscuţi din lumea botanicii, din fiecare ţară, oameni de ştiinţă. Şi am citit foarte mult, iar cum sunt în grădină toată ziua, observ - şi am făcut nişte metode care sunt complet noi. Unele dintre ele le-am învăţat în România, fiindcă acolo era mare secetă, iar eu aveam plante care nu aveau nevoie de prea multă apă, însă a fost nevoie să găsesc metode speciale, şi am găsit pentru asta. Grădina creşte în continuare: chiar ieri au venit doi botanişti şi mi-au adus o plantă foarte rară, un conifer pe care l-am plantat deja. În fiecare zi ajung aici plante din toate colţurile lumii, iar eu trebuie să mă ocup să găsesc locuri pentru ele.


● Cum a ajuns Vasterival să fie ce este acum?
● Cu muncă, bineînţeles. (râde uşor) Cu perseverenţă şi cu muncă!


● Şi puţin câte puţin, cu răbdare?
● Bineînţeles. În fiecare zi fac ceva nou, fiindcă o grădină care nu avansează, merge înapoi! Şi nu vreau ca fiul meu să aibă o grădină care să se ducă înapoi. Vreau să aibă o grădină de care să fie mândru, să meargă înainte!


● Eric este cel care va continua şi va ţine în viaţă această superbă grădină...
● Da, da. A acceptat cu bucurie lucrul acesta. Dar şi ceilalţi sunt interesaţi să meargă bine aici. Ei sunt foarte ocupaţi acum, dar cât ştiu că sunt bine, sunt foarte fericită... (râde cu toata faţa, ochii îi sunt fericiţi)


● Bun, e OK. Dar aţi lucrat, zi de zi, timp de 50 de ani! Ultimii dvs. 50 de ani. Este o viaţă de om, este un timp uriaş. Gândiţi-vă un pic la această perioadă, cum aţi descrie-o, cum aţi putea defini?
● Nu ştiu, s-a schimbat mereu. A venit totul aşa, pe neaşteptate... Puţin câte puţin... (face o pauză de gândire) Oricum, este o pasiune. Fără pasiune nu puteam să fac asta. Şi sunt o mulţime de prieteni împrejur, care au aceeaşi pasiune, aşa că ne întâlnim foarte des. De pildă, astăzi am avut patru telefoane de la diferiţi prieteni botanişti şi am vorbit despre lucrurile pe care trebuie să le facem săptămâna viitoare...


● S-au sfătuit cu dumneavoastră?
● Da, da.


● Bun. Dar de ce este atât mare grădina dumneavostră ? Pentru că în jurul unei case ca aceea de aici, poate să fie o grădină de jumătate de hectar, maximum un hectar de grădină foarte frumoasă. Dumneavoastră aţi făcut un parc uriaş, superb. De ce?
● Din cauză că atunci când lucrezi la grădină primeşti mereu tot felul de plante. Şi te pasionezi din ce în ce mai mult. Sunt plante foarte multe diverse. Ola, ola, sunt foarte multe, diferite.


● Aveţi o ştiinţă aparte, mi s-a spus, de a combina diverse plante cu diferite flori. Aveţi o combinaţie specială?
● Foarte multă lume mă întreabă: care este planta dumneavoastră favorită? Nu pot să spun că am o plantă favorită. Eu zic că orice planta poate să fie frumoasă, depinde doar cu ce o asociezi. Şi cum o plasezi. Asta e foarte, foarte important.


● E un fel de botanică peisagistică, totodată?
● Da, da. Aşa aş putea să spun (râde).


● Contează mult cum o vede ochiul, cred...
● Da, aşa e.


● Iar ochii dumneavoastră o văd de 50 de ani!
● De 70 de ani, chiar! Am început să fac grădină la Popeşti. De 50 de ani sunt aici, dar fac 70 de când am început grădinăritul.


● Aveţi măcar un colţ favorit al acestei grădini?
● Un colţ, nu. Dar depinde în ce anotimp este. Iarna este poate un loc mai interesant, vara e altul. Primăvara înfloreşte toată această parte (arată cu mâna spre stânga), care e minunată, că e plină de rhododendroni, ca şi acum. Dar sunt unele locuri care sunt mai frumoase, la un moment dat.


● Am să vă pun o întrebare grea: cât valorează această grădină a dumneavoastră, dacă cineva ar veni să vă ofere o sumă?
● (dă din cap, vizibil iritată) Asta, absolut, nici nu mă interesează, nici nu vreau să ştiu! Dacă ar veni să mă întrebe cineva, aş răspunde: "Ştiţi, e aşa de greu de întreţinut, încât nu are valoare!" Şi nici nu ne gândim la valoare, aşa cum nu ne gândim să iasă din familie vreodată. Aşa sper, în orice caz. Nu ne gândim la asta.


● Trebuie să rămână familiei! Dar, aşa, pur şi simplu, are o valoare?
● Nici nu mă gândesc la chestia asta! Poate fi rău fără bani, dar banii nu fac fericirea. Aşa că nu a fost preocuparea mea.


● Aţi fost fericită aici, la Vasterival!
● Da, foarte fericită. Şi în România am avut o viaţă foarte fericită. Am avut problemele cu războiul, şi după, dar au fost şi momente foarte fericite acolo. Eu ţin enorm la România! O ţară formidabilă!
● Alteţă, cum se desfăşoară o zi din viaţa dumneavoastră, aici?
● Nu cred că există o zi care să semene cu alta. Totdeauna este ceva care se schimbă, e ceva nou care se întâmplă. Bineînţeles, mă scol devreme. Înainte eram afară foarte devreme, dar de când doctorul mi-a spus să nu ardă prea repede bujiile mele (râde), trebuie să mă mai feresc de efort, mă scol devreme şi întâi citesc dimineaţa.


● La ce oră vă sculaţi?
● Mă scol cam pe la şase, şase şi jumătate. Citesc puţin şi iau micul dejun pe la şapte şi un sfert. Ies pe urmă pe la nouă, nouă şi ceva. De obicei am o vizită oarecare dimineaţa, sau după-masă. Îmi ia foarte mult de lucru programul din grădină. Merg să văd, împreună cu oamenii.


● În fiecare zi?
● În fiecare zi, da.


● Umblaţi în toată grădina, aproape...
● Da, aproape în toată grădina. Fac probabil câţiva kilometri buni, în fiecare zi. Dar mi-a plăcut întotdeauna sportul, aşa că ăsta e norocul meu. După-masă mă odihnesc vreo trei sferturi de oră, pe urmă ies din nou, cam pe la două, două şi jumătate, şi văd ce este de făcut... de multe ori am prieteni care mă duc să vedem diferite grădini, pepiniere şi altele...


● A, vă deplasaţi!
● Sigur că da. Înainte conduceam eu, dar de la vreme din cauza piciorului ăsta că, deodată, nu mai ţine, poate mă duc în şanţ (râde), nu mai conduc singură. Am prieteni foarte buni care vin să mă ia, şi-i am şi pe oamenii mei, care conduc. Şi astăzi, la două trebuie să fiu la Dieppe, o să mă ducă ei, bineînţeles.


LA VASTERIVAL SE PLĂTESC 26 DE EURO DE PERSOANĂ. ALTE GRĂDINI IAU NUMAI 6 EURO!
● După-masă, am văzut, vin şi multe grupuri aici, să vă viziteze. Cum e lucrul acesta?
● Se ştie că grădina se poate vizita, dar numai cu o programare înainte! Grădina este cunoscută în multe ţări şi de aceea oamenii vin aici. Mai întâi fac o cerere scrisă, pe care ne-o trimit, apoi noi le răspundem la ce dată pot veni şi le trimitem şi o mică hartă ca să ajungă aici, fiindcă este foarte greu de găsit.


● Da, am observat lucrul acesta!
● Bine, acum am foarte multe cereri pentru anul viitor, dar trebuie să aştepte.


● Cu ce impresii pleacă? Pentru că nu vin numai specialişti, care cunosc ce înseamnă o asemenea grădină, ci vin şi oameni cărora le plac florile...
● Nu cred că au fost oameni care au fost decepţionaţi. Nu, nu-mi aduc aminte! Şi este foarte curios că eu iau scump, ca să poată să viziteze grădina. Iau 26 de euro de persoană. Alte grădini, 6 euro! Dar, cum este cunoscut că este ceva special, asta e! Şi nimeni nu a protestat. Chiar mi-aduc cadouri!


● Ca să vă mulţumescă că au putut vedea o asemenea minune.
● Da, da. De acea primesc de peste tot plante. Când vin din America, îmi aduc o plantă de acolo. Când vin din Noua Zeelandă, vin cu o plantă de acolo...


● Ca să încheiem, la ce oră vă culcaţi seara?
● Devreme. Când sunt singură, pe la opt. Iau dineul pe la şase şi jumătate, şi după asta mă duc sus şi citesc, seara.


● Şi la ce oră adormiţi?
● O, asta e diferită! Câteodată mult mai devreme, uneori mult mai târziu, depinde.


● Nu vă uitaţi la televizor?
● Mă uit când iau dineul, seara. Între şapte jumate şi opt am ştirile internaţionale, şi mă uit. Din când în când, dacă este ceva interesant, mă uit, dar nu am televizor în odaie, asta nu!


● Acolo citiţi şi adormiţi. Destul de devreme.
● Da, da. În orice caz, mă culc devreme. Şi mă odihnesc, dar nu întotdeaua izbutesc să adorm. Mă gândesc la multe lucruri deodată şi nu-mi vine somnul. (râde amuzată)


● Când adormiţi şi dormiţi profund, dimineaţa vă daţi seama că aţi visat? Ce visaţi, prinţesă?
● Foarte diferit. De obicei nu mai ţin minte dimineaţa ce am visat. E foarte curios. În orice caz, am visuri plăcute ! (râde amuzată)


● Aţi avut o viaţă... rotundă. O viaţă împlinită.
● Da, da, asta e adevărat. Am avut norocul ăsta.


● Când priviţi în urmă, aveţi o satisfacţie?! Aveţi trei copii, trei băieţi reuşiţi. O familie mare, nepoţi... Acum şi-un strănepot, de la Ştefan...
● Am patru strănepoţi! Fiul meu, Georges, al doilea, el are un fiu care lucrează la bancă, la Geneva, cu unchiul său. Şi el are trei copii! Au nouă, şase şi patru ani. Şi acum, de la Ştefan, unul. (râde fericită) Aşa că asta-i bine.


● Cum aţi numi această grădină, într-un cuvânt? În doua cuvinte? Daţi-i un adjectiv!
● Nu ştiu. Poate "o grădină de pasiune"! Sau, "o grădină de patru sezoane".


● Fiindcă v-aţi străduit să fie frumoasă, să poată fi vizitată în toate cele patru sezoane: şi vara, şi iarna, şi toamna, şi primăvara...
● Da, aşa este. Dar poate cel mai interesant este iarna, fiindcă am făcut o cercetare specială ca să pot să găsesc plante potrivite. A fost mult mai greu! Şi am găsit nişte locuri unde am putut face nişte "abrits du vent", nişte paravane de vânt, pentru a le proteja. Şi am pus acolo plante de care nu se credea că ar putea să crească vreodată aici ! Dar şi clima s-a schimbat foarte mult. Când am venit au aici, acum 50 de ani, am avut o prietenă care a venit şi mi-a dat cadou o camelie. Şi mi-a spus: nu pot s-o pun afară, trebuie s-o punem într-o seră. Cum eu n-aveam seră, am pus-o într-un loc foarte adăpostit. Şi merge foarte bine, iar acum toată lumea ştie că la noi prind cameliile...

●  Prinţesă, încă o întrebare. Aveţi regrete?
● Nu, n-am regrete! (clatină din cap, de mai multe ori) Poate, dacă aş fi învăţat la botanică, atunci când eram tânără, poate, dar nu ştiu, poate că aş fi putut face mai bine... Totdeauna se poate mai bine.


● Felicitările nostre, prinţesă! Vă doresc sănătate, şi mulţi ani de acum înainte.
● Mulţumesc, trebuie sănătate, şi încă câţiva ani (râde, cu acelaşi zâmbet pe toată faţa). Mulţumesc!
Varengeville sur Mer, septembrie 2007

---

Prinţesa Greta Sturdza este vice-preşedinte al Royal Horticultural Society şi preşedinte de onoare al International Dendrological Society. A fost decorată cu gradul de Ofiţer al ordinului regal norvegian de Saint-Olav, cu medalia de aur Vietch memorial (RHS) şi a primit titlul de Ofiţer al Meritului Agricol şi de Cavaler al Artelor şi Literelor. Este de asemenea membră a Academiei de Ştiinţe, Litere frumoase şi Artă din Rouen, ca şi preşedinte de onoare al Parcurilor şi Grădinilor din Haute-Normandie.