Scriitorul, traducatorul si publicistul Romulus Vulpescu a incetat din viata marti dupa amiaza, la varsta de 79 de ani. Familia scriitorului nu doreste sa faca publice detalii despre motivele decesului lui Romulus Vulpescu si nici despre inmormantarea acestuia. Cititi mai jos interviul pe care Romulus Vulpescu il acorda, in urma cu aproape doi ani, revistei Q Magazine.
Ii stim din carti. Cele pe care le-au scris ei! Ea stapineste, printre altele, 'Arta Conversatiei', iar el a avut 'Infatuarea' de a spune 'Imi sunt contemporan – si mi-e de-ajuns'. In exclusivitate pentru Q Magazine, Ileana si Romulus Vulpescu coboara de pe bolta autorilor si devin ei insisi personaje, intr-o extraordinara poveste de viata.
'Daca nu ne cheama nimeni, nu ne ducem!'
Tot ce ne povestesc nu are nici urma de fictiune, ci este adevarul a doi scriitori in virsta, intr-o Romanie amortita. Vorbesc despre cit de grea e batrinetea, despre amintiri din literatura, sperante si premii Nobel, in exclusivitate pentru Q Magazine. Ileana si Romulus Vulpescu au fost idolii unor generatii intregi, care i-au descoperit in carti. Generatii care ii vedeau trecind pe strada si, coplesite de situatie, nu cutezau sa le ceara nici macar un autograf. De citiva ani, sotii Vulpescu nu mai ies din casa, iar bucurestenii ii pot intilni doar pe coperta vreunei carti ai carei autori sunt, aflata pe vreo taraba de la Universitate. Coperta care zace si ea greu, sub colbul implacabil lasat in urma de masinile scumpe ce au cucerit centrul Bucurestiului… Batrinetea lor e modesta… Inainte, lui Romulus Vulpescu ii placea sa umble prin Bucuresti si sa se lase inspirat de atmosfera orasului. Acum m-a primit in apartamentul sau, printre munti de carti valoroase, si, alaturi de doamna sa, Ileana Vulpescu, a accepxat sa oprim timpul in loc. 'Numai ca, te rog, atunci cind ai sa scoti interviul de pe reportofon, sa-l transcrii cu «i» in mijlocul cuvintelor. Asa scriu eu!'.
Q Magazine: Apareti atit de rar… mai deloc in ultimii ani. Ce mai fac Ileana si Romulus Vulpescu?
Romulus Vulpescu: Noi, acum, spre sfirsit de existenta, mai avem lucruri neterminate, ca sa zic asa, si nu am timp sa ma tin de aparitii, nu mai dau interviuri…
Ileana Vulpescu: Domnisoara, daca nu ne cheama nimeni, nu ne ducem! Exista doua bancuri care definesc perfect situatia de acum din Romania. De cind s-a instaurat comunismul si pina in zilele noastre, viata se defineste prin bancuri. Care pot sa para glume, dar care, de fapt, rezuma realitatea: tiganul spune 'mai bine sa-ti cumperi judecator decit sa-ti iei avocat', iar Bula ii spune lui taica-sau, acum, de curind: 'Tata, vreau sa intru in crima organizata'. Si tatal lui ii zice: 'In care, tata, in aia particulara sau in aia de stat?!'. Noi in lumea asta traim! Asa se face ca aparem tot mai rar sau… deloc.
Q: Totusi, sunteti niste repere pentru literatura. Cum se face ca sunt atit de putini cei care trec pragul casei dvs.? Cum va descurcati, financiar vorbind, intr-o Romanie atit de ametita, precum cea in care traim astazi?
R.V.: Am mai vindut din carti… ca sa mai existam, am vrut sa facem aici o casa-muzeu…
I.V.: Casa memoriala…
R.V.: Asa. Pentru ca sunt carti valoroase. Am avut aproape 20.000 de carti. Chiar biblioteci mari, publice, nu au aceste titluri. Noi avem pe putin 200-300 de titluri de raritati, carti unice in tara, pe care nu le are nici Academia. Exista in colectia noastra peste 3.000 de carti cu autograf. Noi stringem biblioteca asta de prin '55. Adica de-o viata! In treacat fie spus, am avut un Samuel Beckett cu autograf. L-am dat. Marile biblioteci refuza cartile, casa memoriala nu se poate face…
I.V.: Bine, si poate ca nici nu are vreun rost, pentru ca i-am explicat lui barbatu-meu ca aceasta casa nu mai poate ramine dupa ce nu mai suntem noi, fiindca fata noastra nu o sa aiba cu ce sa o intretina. Costa enorm de mult intretinerea. Ea sa manince piine si sa bea apa, ca sa tina casa!? Va fi nevoita sa vinda aceasta casa, ca sa isi cumpere ceva in care sa poata sa traiasca. Daca nu am fi avut cartile acestea, nu ne trebuia nici noua, pentru ca aceasta casa costa enorm de mult. Enorm! E o intretinere imensa! Cind am primit-o, la inceput, nu era asa…
Q: Stiu ca, la inceput, trebuia sa locuiti undeva linga Sala Palatului.
I.V.: Cine se ocupa de noi, de la spatiul locativ, ne-a dus acolo. Dar era o casa plina de microfoane, pentru ca locuise cineva care avusese de-a face cu diplomatia.
R.V.: Era o casa de protocol si, fiind in zona aceea, acolo trebuia sa stea numai tintasi de elita. Noi am fost demolati. Ne luasera si acoperisul casei, iar noi nu ne mutaseram nicaieri. Am stat undeva la Podul le Mettre – Timpuri Noi, la parintii mei, intr-o camera de trecere. Imediat ce am inceput sa tiparesc, ne-a dat statul. N-am ce sa spun.
I.V.: Norocul a fost, pentru noi, miscarea de la Praga, din '68. Atunci, tuturor scriitorilor carora nu li se daduse inca locuinta li s-a dat casa. In Balta Alba. Acolo locuiam pe acelasi palier cu Constantin Toiu, la etajul al doilea locuia Eugen Simion, iar la scara alaturata – Iulian Neacsu, Ioaniche Olteanu si Grigore Hagiu. Adica, toti cei care nu aveam case am primit apartamente intr-un bloc care era chiar pe strada Liviu Rebreanu.
Citeste aici interviul integral