Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Astăzi avem șansa să deslușim (și) istoria Sărindarului, basilica din inima Capitalei faimoasă pentru icoana ei bătută-n diamante, în fața cărora betegii se închinau întru mântuire…
- Jurnalul: Bine v-am regăsit, stimate domnule Gheorghiță Ciocioi. Cu ce am putea deschide acest nou dialog închinat minunilor și bijuteriilor Bucureștiului? Poate cu poveștile bisericilor din miezul Micului Paris, cu Sărindarul, de pildă?
- Gheorghiță Ciocioi: Grea cruce a purtat acest loc de închinare…
- Cine-și mai poate închipui astăzi pe Calea Victoriei, în locul Cercului Militar, o basilică cu turnuri? Fascinante legende s-au țesut în jurul Sărindarului, cu icoana ei făcătoare de minuni bătută-n diamante și înfățișând-o pe Maica Domnului. Aici s-ar fi ținut și prima slujbă/cântare în limba română din București, în noaptea Paștelui din 1837. S-au închinat și au îngenuncheat pe caldarâmul Sărindarului domnitori, prinți și boieri de neam. Apoi, după demolarea ei - s-a spus că declinul Sărindarului ar fi început din cauza unei restaurări prost făcute, dar și a solului mlăștinos -, oamenii au plecat acasă plângând, purtându-i cărămizile în mâini ca pe niște talismane.
- Faima Bucureștilor, fără doar și poate... Se crede chiar că Sărindarul ar fi cel dintâi locaș ortodox înălțat în cetatea lui Bucur. Cu mult înainte de Curtea Veche. Mitropolitul Moldovei, Iosif Naniescu, fost egumen la Sărindar, îndată după dărâmarea lui, în 1893, a cerut autorităților statului - le-a somat, s-ar putea spune - să-l refacă într-un timp cât mai scurt, dată fiind importanța Sărindarului în istoria nu doar a Bucureștilor, ci a întregii suflări românești. Catapeteasma, din vremea lui Matei Basarab, din urmă cu aproape patru veacuri, după demolare, va fi dusă la Rucărul de Mijloc, la biserica de acolo. Un drum până în Muscel e obligatoriu pentru orice bucureștean. Bijuteria basarabă a Sărindarului se păstrează, da, până astăzi. Doar că lipsită cumva de gloria ei de odinioară. Fiind una uriașă - avea câte patru icoane între ușile diaconești și cele împărătești -, neîncăpând în biserica din Rucăr, patriarhul Miron Cristea s-a „îndurat” să împartă ceea ce a mai rămas din ea și vechii biserici din Dragoslavele. Astfel că avem acolo o a doua catapeteasmă din moștenirea Sărindarului.
Diamante la Constantinopol
- Icoana cu diamante - ce s-a ales de ea?
- Icoana de care aminteați, la care dădea năvală puhoi de norod pentru împlinirea dorințelor, ori pentru felurite tămăduiri, mai cu seamă pentru „bolile de cap” - ceea ce va face ca mănăstirea să devină de-a dreptul balamuc -, după secularizarea averilor mănăstirești, va fi dusă la Constantinopol. Se mai afla încă, în anii ‘30 ai secolului trecut, la Patriarhia Ecumenică. A vorbi de pătimitorul Sărindar ar însemna, pur și simplu, mai mult decât a scrie o carte...
- Să încercăm totuși.
- Există o bibliografie bogată, e drept, pe tema dată. În unele documente mănăstirea este menționată - sub numele de Sărindar - și în timpul lui Mihai Viteazul. Nici pomeneală ca Matei Basarab să o fi socotit ca pe cea de patruzecea mănăstire a sa, rectitorind-o. Domnul a zidit, incontestabil, zeci de locașuri sfinte. Chiar și la sud de Dunăre. Acea pisanie a Sărindarului, de care nu puțini fac caz astăzi, e un fals grosolan. Inventată de „un creștin” de la sfârșitul secolului al XIX-lea - într-un vrut „studiu” al său. Toate pisaniile lui Matei Basarab au un tipic. În fapt, toate pisaniile de biserici, în general, au o introducere consacrată, un „puls” al însemnării, ca să spun așa. Nu scrii că e a patruzecea biserică pur și simplu, în trei rânduri. Un fals și nimic mai mult. Se știe că mai era numită „a Coconilor”. Și ce întâlnim noi, domnule Saiu, în documentele de epocă, ce semnificație are „cocon”, pe lângă cea de prunc, fiu - știute?
40 de tineri ostași martirizați
- Sunt numai ochi și urechi, stimate domnule Ciocioi!
- Calendarele târzii, chiar de început de secol XX, însemnează zile de sfinți precum „Sfinții 7 coconi cei din Efes”- prăznuiți pe 4 august. Cum sunau rugăciunile noastre de odinioară! „Doamne Dumnezeul nostru, cum ai păzit pre cei 3 svinţi coconi de în cuptoriu tremeţând lor roao de în ceriu...”. Ce spune Varlaam, amintind de învierea tânărului din Evanghelie de către Iisus? „Cocoane, ție zic, scoală!”. Cocon e echivalentul slavului „mlad/eneț”, des tradus din medio-bulgară în românește astfel. Praznicul sfinților 40 de mucenici se numea în medio-bulgară „Mladenți”. Se numește și astăzi, la sud de Dunăre, tot Mladenți. Sfinții Tineri, Sfinții Coconi... Numire consacrată. Îi spun astfel și românii din Timoc și de pe Valea Dunării în bună parte. Hai să consultăm chestionarele folcloriștilor! Acesta îi este numele... E vorba de cei 40 de tineri ostași martirizați în Sevastia Armeniei, prăznuiți pe 9 martie. Că noi am tălmăcit/calchiat din slavă termenul prin „Coconi”, pentru „Mladenți”/tineri, iar biserica din centrul Bucureștilor s-a numit „a Coconilor” nu e de mirare. Niculiță-Voronca vorbește de cei „40 de Sfinți Feciori”. Le mai spunem, în popor, măcinci, sfințișori, bradoși. „Mănăstirea Sărindar, ce se mai zice «a Coconilor», citim în documente - fiind vorba de „Mladenți” („a Tinerilor ostași mucenici”).
- Ce excurs captivant!
- Ca să risipim orice nedumerire, numele de Sărindar e după Άγιοι Σαράντα - „Sfinții 40” - saranda tămăcindu-se prin 40. Slavizat și românizat - Sarandar, Sărindar - „mănăstirea celor 40 de mucenici”. A existat și o veche mănăstire bizantină cu acest nume. Va da numele unui oraș din Albania. Și nu întotdeauna o mănăstire e cunoscută după hramul bisericii sale. Antimul, de pildă, e o mănăstire închinată Tuturor Sfinților, dar e știută mai bine ca „Antim”. Praznicul celor 40 de mucenici, ale căror moaște se află aici, aproape că o definește de asemenea. În trecutul apropiat, bucureștenii veneau în acest loc mai mult pentru sărbătoarea de pe 9 martie. Antimul a fost ridicat pe locul unei biserici de mir, ce avea hramul Sfântul Nicolae... Adesea, o mănăstire e cunoscută mai mult după un nume consacrat în timp, în vreme ce biserica mare a ei poate avea, cum aminteam, un cu totul alt hram. Poate că la Sărindar s-a aflat cândva o raclă cu moaștele sfinților 40 de mucenici, ori a avut, în trecut, pentru o vreme (se spune că ar data din veacul al XIV-lea) acest hram.
La Târnovo, în capitala Asăneștilor…
- Cine mai știe…
- La Târnovo - în capitala Asăneștilor - a existat - există și astăzi - o veche mănăstire „a celor 40 de mucenici”. Aici sunt înmormântați țarii de Târnovo. Și tot aici a fost înmormântat, până ce rămășițele sale pământești au fost duse la Belgrad, marele ierarh Sava al Serbiei. A fost nu puțină evlavie pentru tinerii 40 de martiri din Sevastia Armeniei în Balcani. Astfel că cinstirea lor era una firească și la București, Sărindarul de pe Dâmbovița bucurându-se de o trecere aparte printre români.
- Menționați la un moment dat despre alte trei biserici bucureștene dispărute, aflate cândva în zona „Sala Palatului”: Biserica Stejar (zidită în 1763 pe locul unei biserici de lemn din sec. al XVII-lea, „a lui Maxim Arhiereul”), demolată în 1959. Apoi, ați pomenit de Biserica „Sfântul Ionică” (ctitorită în 1759, rectitotrită 1854), demolată în 1939, și de Biserica Brezoianu (ctitorită în 1710), demolată în 1959. Două au fost făcute una cu pământul de comuniști, dar cealaltă? Oricum, în zonă a mai rămas doar Biserica Crețulescu…
- Construirea „ansamblului Sala Palatului” a însemnat distrugerea mai multor locașuri ortodoxe în zonă. S-au demolat biserici, așadar, nu doar în perioada lui Ceaușescu. Cele menționate aveau să fie printre primele căzute în București, după instaurarea puterii comuniste. În biserica Sfântul Ionică, în 1937, nu se mai slujea. Odată cu restaurarea bisericii Crețulescu, pentru punerea în valoare a acesteia, urmau să fie demolate strada Sfântul Ionică și vechiul han Crețulescu. Se urmărea lărgirea curții palatului regal, crearea unui frumos „parc al palatului”. Biserica își aștepta meșterii pricepuți pentru a fi transformată în „paraclis regal”, întrucât palatul nu avea o capelă. O bijuterie de locaș, ce ar fi urmat să se bucure, iată, de nu puțină cinste... Și nu era, da, o biserică oarecare - fiind cunoscută pe atunci în urbe ca „Sfântul Ionică-Moldoveni” - aici așezându-se în urmă cu două veacuri mai multe familii înstărite din Moldova. După ce neprețuitele moaște - capul și mâna - ale Sfântului Ioan Botezătorul plecaseră, ferecate în aur, din Valahia la mănăstirea Dionisiu din Sfântul Munte - ajungând mai apoi la Constantinopol pentru o vreme - singura mângâiere în țară rămăsese o vestită icoană făcătoare de minuni a Înaintemergătorului. I se va înălța un locaș la București, închinat Sfântului Ioan Botezătorul, către care, timp de aproape un veac și jumătate, va alerga pentru ajutor întreaga suflare a Capitalei. Nu este locul să amintim aici felul în care s-a hotărât, în cele din urmă, demolarea bisericii.
Basilica, pulverizată de bombele celui de-Al Doilea Război Mondial
- De ce nu?
- Bucureștenii, în acei ani, au socotit fapta drept un sacrilegiu, căci se credea că nicio putere omenească nu ar izbuti să clintească icoana făcătoare de minuni din acel loc. Cert e că mustrările de conștiință ale membrilor familiei regale nu a fost deloc puține. Astfel că regele Mihai va purcede să înalțe pe locul ei o altă biserică, mult mai încăpătoare, în cinstea biruințelor oștirii române din Răsărit, purtând același hram - socotind-o cea dintâi ctitorie a sa. Icoana ar fi urmat să se întoarcă în acest locaș pentru a potoli tulburarea credincioșilor. Și s-a lucrat din plin, în vreme de război, la această biserică. Bombardamentele din 1944, care au lovit Palatul regal, Casa Nouă (locuința familiei regale din spatele palatului), Ateneul, Fundația Carol I, librăria Buchholz de lângă biserica Creţulescu şi capătul Pasajului Român din Strada Câmpineanu, vor distruge pentru a doua oară biserica.
- S-au înnodat ghinioanele.
- Aceasta ar fi pe scurt povestea ei... - S-ar cuveni, așa cum în parcul Izvor e însemnat locul mănăstirii Mihai Vodă, măcar o piatră a aducerii aminte pentru aceste biserici bucureștene „întâi jertfite” - Ce a urmat - știm cu toții. Un regim comunist-ateu care a marcat vreme de aproape jumătate de veac viețile părinților și bunicilor noștri, dar și, în parte, copilăria și cei dintâi ani ai tinereții unora dintre noi. Bisericile orașului vor rămâne fără cele mai scumpe odoare ale lor, sufletele multora vor fi pustiite de necredință. Și aș vrea să vă dau un singur exemplu legat de aceasta. „Cuminte”, aș putea spune. Nu chiar dintre marile grozăvii petrecute în Capitala românilor...
Mihai Viteazul și un fioros activist de partid
- Vă rog.
- Colegiul Mihai Viteazul de pe pe Bulevardul Pache Protopopescu avea un paraclis de o frumusețe ce a rămas întipărită în inimile multor generații de elevi de aici. Astăzi, profesorii școlii sunt mirați când aud vorbindu-se despre el. Știu doar de o spațioasă sală de sport - ieșind în evidență printre clasele și holurile lungi ale splendidei clădiri. Nimic mai mult. Mai sunt însă pe lume foști elevi de la Mihai Viteazul care pot da mărturie... În anii ’50, într-o bună zi, a venit în școală un fioros activist de partid. Va da ordin ca vestitul paraclis să fie dezafectat. În privința catapetesmei, s-a pronunțat categoric: „Să dispară lemnele acestea din liceu”. Preoții de la Iancu Vechi, care purtau de grijă colegiului, au făcut sfat în privința a ceea ce-ar putea face pentru a o salva. Deja începuse executarea ordinului. Au ascuns catapeteasma, demontată, în cea de-a doua casă parohială a bisericii. De pe strada Lirei. O casă multă vreme părăsită. În urmă cu vreo 15 ani cred, când s-a construit noua biserică Mătăsari - aproape cât o catedrală - noii preoți și-au adus aminte de catapeteasmă.
Un veac de patriarhat
- Cum așa?
- Se transmisese de la un slujitor la altul istoria ei. Au reasamblat-o. Bucureștenii o pot vedea în biserica - uriașă și ea - din demisolul noului locaș. O scurtă creionare a măreției paraclisului unei școli bucureștene pentru a înțelege mai bine cele petrecute după 1945... Stăteam de vorbă cu profesorul Paul Dumitrescu - de la Institutul de Construcții și Instalații -, apropiat de această biserică. A fost unul dintre cei care a ajutat la recondiționarea și montarea catapetesmei. Fusese elev la Mihai Viteazul. Știa de copil paraclisul, locuind chiar lângă faimosul liceu. Îl revedea, cu lacrimi în ochi, după amar de vreme...
- Tulburător… Încheiem aici dialogul nostru, nu înainte de a semnala temele următorului interviu: 140 de ani de autocefalie românească, centenarul înălțării Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie (4 februarie 2025), 1.700 de ani de la primul conciliu ecumenic din istoria Bisericii, ţinut la Niceea în 325, într-un context istoric nu tocmai pașnic. Nu că astăzi ar fi mai calmă atmosfera…
- Da, iată, că în aceste zile Biserica noastră a prăznuit un veac de la hotărârea de a se organiza ca patriarhat. Pe parcursul întregului an momentele legate de centenarul Patriarhiei Române vor fi nu puține. Datele „recunoașterii” din 4 februarie 1925, ca să spun așa, de către Cameră și Senat, de către regele României, tomosul din 30 iulie, același an, din partea Patriarhiei Constantinopolului, aducerea lui în septembrie 1925 la București, întronizarea celui dintâi patriarh al nostru, mitropolitul Miron Cristea, de pe 1 noiembrie 1925, cu participarea reprezentanților celorlalte Biserici Ortodoxe... Nu ar trebui uitat însă că tot în acest an se împlinește un veac de la înființarea mitropoliei Basarabiei.
Ukazuri belicoase (unii spun chiar anateme) împotriva românilor
- Am reținut.
- Ierarhia românească se întorcea la păstoriții ei după raptul din 1812. Crearea mitropoliei a fost un pas deloc ușor - la doar câțiva ani de la Marea Unire din 1918. Și spun deloc ușor, temerar chiar, întrucât ultimul ierarh rus al Basarabiei, Anastasi Gribanovski, a mai purtat o vreme titlul de întâistătător al Chișinăului. Plecat la Moscova pentru restaurarea patriarhatului lor - după mai bine de două veacuri de la „decapitarea” Bisericii Ruse de către Petru cel Mare -, nu va uita să urzească ukazuri belicoase (unii spun chiar anateme) împotriva românilor. În numele Bisericii Ruse. Deși i se propusese să rămână ierarh în cadrul Bisericii noastre. „Rus alb” mai apoi, chiar conducător al Bisericii Ruse din Exil, gândul la pierderea scaunului de la Chișinău nu-i va da pace. În vremea păstoririi din Basarabia, asemenea înaintașilor lui, nu uitase să „importe” cohorte de călugări ruși între Prut și Nistru. După cum citim în însemnările sale - „pentru creșterea nivelului cultural al provincei”...
- Rușii - albi, roșii -, tot ruși! Vă mulțumesc pentru aceste gânduri împărtășite cititorilor noștri. Să ne revedem cu bine în acest an plin, iată, de evenimente!...
- Fie ca Cerul să ne îngăduie a le prăznui în pace.
Un erudit în slujba culturii
Doctor în filologie al Universității din București, specializat în antropologie culturală și folclor, Gheorghiță Ciocioi este interesat (și) de spațiul etnologic și religios românesc, balcanic și slav (baladă, legendă, colind, hagiografie, relațiile istorice dintre Patriarhia și Mitropolia de Târnovo și Țările Române și dintre Patriarhia Moscovei și cea a Constantinopolului, literatura medio-bulgară, cronica vieții religioase contemporane), publicând mai multe cărți și traduceri (peste 150 de titluri - din bulgară, medio-bulgară, rusă, sârbă, franceză, germană și spaniolă) pe tema dată. În perioada 2016-2021, a fost asociat (lector/conferențiar) la Universitatea București, Facultatea de Litere, catedra de „Etnologie”, unde a predat cursul „Mentalități și construcție culturală”.
„Ca să risipim orice nedumerire, numele de Sărindar e după Άγιοι Σαράντα - „Sfinții 40” - saranda tămăcindu-se prin 40. Slavizat și românizat - Sarandar, Sărindar - „mănăstirea celor 40 de mucenici”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„În unele documente mănăstirea este menționată - sub numele de Sărindar - și în timpul lui Mihai Viteazul. Nici pomeneală ca Matei Basarab să o fi socotit ca pe cea de patruzecea mănăstire a sa, rectitorind-o”, Gheorghiță Ciocioi
„Icoana cu diamante, la care dădea năvală puhoi de norod pentru împlinirea dorințelor, ori pentru felurite tămăduiri, mai cu seamă pentru «bolile de cap», după secularizarea averilor mănăstirești, va fi dusă la Constantinopol”, Gheorghiță Ciocioi
„Construirea «ansamblului Sala Palatului» a însemnat distrugerea mai multor locașuri ortodoxe în zonă. S-au demolat biserici, așadar, nu doar în perioada lui Ceaușescu”, Gheorghiță Ciocioi
„S-ar cuveni, așa cum în parcul Izvor e însemnat locul mănăstirii Mihai Vodă, măcar o piatră a aducerii aminte pentru aceste biserici bucureștene întâi jertfite”, Gheorghiță Ciocioi
„În aceste zile Biserica noastră a prăznuit un veac de la hotărârea de a se organiza ca patriarhat” Gheorghiță Ciocioi
„Nu ar trebui uitat însă că tot în acest an, se împlinește un veac de la înființarea mitropoliei Basarabiei”, Gheorghiță Ciocioi
Citește pe Antena3.ro
