Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La început, datele seci, indispensabile: Ion Iliescu s-a născut la 3 martie 1930 în Olteniţa (judeţul Călăraşi). A absolvit Liceul Spiru Haret din Bucureşti, apoi a studiat la Institutul Politehnic Bucureşti, iar în intervalul 1950-1954 la Institutul Energetic al Universităţii din Moscova (URSS). Cât timp s-a aflat în studenţie la Moscova, a fost secretarul Sovietului Unional al studenţilor români aflaţi la studii în URSS. Pe linie politică internă, Ion Iliescu a intrat în Uniunea Tineretului Comunist în anul 1944 şi în Partidul Comunist Român în anul 1953. A avansat în ierarhia PCR şi a ajuns membru al Comitetului Central al PCR unde a ocupat inclusiv funcţiile de şef al Departamentului de Propagandă şi de ministru pentru problemele legate de tineret (1967-1971). Ulterior, a condus consiliile judeţene de partid Iaşi şi Timişoara. Stop. Iată un parcurs ascendent al unui comunist ambițios.
Fericirea de a studia în Uniunea Sovietică
De aici înainte, cedăm cuvântul (și) procurorului militar Cătălin Ranco Pițu, omul care l-a trimis în judecată pe Ion Iliescu (și cercul său politic) pentru crime împotriva umanității în dosarele Revoluției și ale Mineriadei, autor al lucrărilor cu detentă juridică „Ruperea blestemului. Revoluția Română din Decembrie 1989” (Litera, 2024) și „Mineriada s-a născut la Revoluție. Evenimentele din 13-15 iunie 1990” (Litera, 2025): „După această perioadă prolifică a căzut în dizgraţia lui Nicolae Ceauşescu, fiind exclus din CC al PCR în anul 1984 şi numit director al Editurii Tehnice, funcţie pe care a ocupat-o până la data de 22 decembrie 1989”. Să analizăm situaţia! „Traiectoria lui Ion Iliescu până în 1950 nu ridică probleme ieşite din comun, însă lucrurile devin foarte interesante începând cu anul 1950, an în care a fost trimis pentru efectuarea studiilor la Institutul Energetic Molotov din Moscova. În anul 1951, Ion Iliescu a publicat în ziarul Scînteia (organul de presă al Partidului Comunist Român) articolul intitulat Fericirea de a studia în Uniunea Sovietică. Tânărul comunist-stalinist Iliescu a scris cu entuziasm”.
„Moralul om sovietic” și „canibalii americani”
Anume? „Pentru orice student român - reținea Iliescu - este o cinste şi o fericire să studieze în Uniunea Sovietică. Avem de învăţat nespus de mult din felul de a trăi şi gândi al omului sovietic, al acestui om de o mare înălţime morală, cult, modest, gata oricând să-ţi spună deschis ce gândeşte şi să te ajute. Cu toţii simţim prietenia, îndrumarea şi ajutorul tovarăşilor noştri sovietici, ne bucurăm împreună de succesele construcţiei noastre paşnice şi simţim aceeaşi revoltă contra canibalilor americani care săvârşesc bestialităţi de nedescris împotriva eroicului popor coreean şi care pregătesc un nou război Mondial”. Din nou procurorului militar Cătălin Ranco Pițu: „Cum!? Moralul şi cultul om sovietic? Canibalii americani? Aveau să treacă 38 de ani de la publicarea articolului din Scînteia pentru ca Ion Iliescu, între timp devenit el însuşi homo sovieticus, să folosească acelaşi gen de înfierare, folosind termeni precum fiară încolţită, bestii cu chip de om, caracter veninos, indivizi fanatizaţi, bezmetici, anarhişti, golani, legionari, elemente declasate, pentru a-i descrie pe fictivii securişti-terorişti din decembrie 1989 sau pe opozanţii politici din prima jumătate a anului 1990.”
Secretarul Sovietului Unional al studenţilor români în URSS
Pe fir (roșu): „Dacă adăugăm că, la momentul apariţiei articolului, redactor şef-adjunct la Scînteia era Silviu Brucan, avem o imagine completă. Tandemul Iliescu-Brucan urma să modeleze destinul acestei naţiuni într-un mod grotesc. Mult mai important decât cele analizate mai sus este faptul că, în timp ce studia la Moscova, Ion Iliescu a fost secretarul Sovietului Unional al studenţilor români aflaţi la studii în URSS. Aşadar, a fost secretar al unei structuri sovietice, Ion Iliescu a lucrat oficial pentru o structură a Moscovei! Sovietul Unional al studenţilor români era subordonat ierarhic Komsomol, adică Ligii Tinerilor Comunişti din URSS. Ei bine, în intervalul 1952-1958 şef al Komsomol a fost Aleksandr Nikolaevici Şelepin, cel care între 1958 şi 1961 a fost şeful KGB. Aşa fiind, rezultă cât se poate de evident că Ion Iliescu, în perioada cât a fost la studii în URSS, a fost în contact direct cu un membru KGB de nivel înalt (din moment ce după puţin timp Şelepin a devenit şeful celebrei instituţii), fiindu-i subordonat pe linie de Komsomol”.
Subordonat, la Moscova, viitorului șef al KGB
Oare KGB avea interes să-şi asigure colaborarea studenţilor străini cu potenţial (aşa cum fără îndoială era Ion Iliescu) care, odată întorşi în ţara lor, să fie agenţi de influenţă ai Moscovei/KGB? O fi fost greu să racoleze un tânăr de 21 de ani care îşi exprima public idolatria pentru homo sovieticus? Răspunsurile la aceste întrebări au venit de la cercetătorul și scriitorul Vladimir Alexe, autorul lucrării „Ion Iliescu - biografia secretă”: „Ion Iliescu a fost pe perioada studiilor în URSS secretarul Sovietului Unional al studenţilor şi aspiranţilor români aflaţi la studii în URSS. Altfel spus, Ion Iliescu era un slujbaş sovietic, subordonat ierarhiilor sovietice, exact ca tatăl lui, Alexandru Iliescu, care, în calitate de conducător cominternist al PCR, aflat în URSS la începutul anilor ’30, era un slujbaş al guvernului sovietic. Prima consecinţă a caracterului sovietic al organizaţiei conduse de Ion Iliescu este că şeful direct al acestuia, omul căruia îi dădea raportul şi de la care primea directive, era secretarul Komsomolului, Aleksandr Şelepin, cel care, nu întâmplător, va fi numit în 1958 şef al KGB”.
Cârtițe și pașapoarte în alb
„O a doua consecinţă - nota Vladimir Alexe - era colaborarea cu KGB. Mai exact, cu Secţia a IX-a studenţi străini, din cadrul Directoratului Contrainformaţii al KGB. Studenţii străini aflaţi la studii în URSS făceau obiectul activităţii Secţiei a IX-a, prin prisma a două aspecte: primul, cel contrainformativ. Pe de altă parte, se urmărea recrutarea cât mai multor studenţi drept viitoare cârtiţe ale KGB. Studenţii recrutaţi, după reîntoarcerea în ţară, trebuiau să formeze noua elită sovietizată şi sovietizantă, care urma să preia locul vechii elite. Această veritabilă coloană a V-a sovietică era ulterior promovată prin intermediul consilierilor sovietici şi infiltrată în absolut toate punctele-cheie ale structurilor statelor aflate sub control sovietic. Studiile în URSS reprezentau un fel de paşaport în alb. Studentul care se reîntorcea după studii în URSS nu era un simplu specialist, ci un veritabil homo sovieticus. Un individ format să gândească şi să reacţioneze conform modelului sovietic, un soldat fidel Moscovei care oricând ar fi putut exclama, fără mustrări de conştiinţă, Servesc Uniunea Sovietică!”
Mărturia unui general
Frapant, nu? „Relevantă în sensul analizei - completa procurorul militar Cătălin Ranco Pițu - este şi declaraţia de martor a generalului Vasile Lupu (fostul locţiitor al comandantului unităţii militare DSS-0110 care se ocupa contrainformativ de agenţii statelor membre ale Tratatului de la Varşovia), dată în Dosarul Revoluţiei, unde a arătat că «Din anul 1964 şi până în anul 1989, finele lui decembrie, am fost ofiţer activ în cadrul fostului Departament al Securităţii Statului. În această perioadă, am îndeplinit diferite funcţii şi sarcini de serviciu, atât în interior, cât şi în cadrul informaţiilor externe. Am revenit în ţară în anul 1980 şi, în luna octombrie 1988, am fost numit locţiitor al şefului UM 0110 care avea ca activitate protecţia contrainformativă cu privire la ţările socialiste, respectiv cele cuprinse în Pactul de la Varşovia. Şeful acestei unităţi era generalul Victor Neculicioiu. Evident, între ţările socialiste se afla şi fosta Uniune Sovietică şi, fără a putea spune că acordam o atenţie deosebită, exista o anumită structură care se ocupa cu protecţia contrainformativă pe această relaţie. Această structură îmi revenea mie în subordine. După intervenţia sovietică în Cehoslovacia în anul 1968 şi poziţiile repetate, în contradictoriu, pe care le afişa Nicolae Ceauşescu în legătură cu politica internaţională exprimată de URSS, relaţiile între ţările noastre au căpătat o anumită încordare care s-a resimţit şi în sfera serviciilor de inteligenţă»”.
Un personaj incomod
Tot aici: „«Mai mult, după vizita preşedintelui american Nixon şi entuziasmul lumii occidentale faţă de poziţia lui Ceauşescu, atitudinea sovieticilor a devenit mai aspră, repercutându-se de multe ori în sancţiuni în domeniul economic, mă refer aici la livrările de petrol şi gaze. Categoric, Ceauşescu devenise un personaj incomod în comparaţie cu şefii celorlalte state socialiste şi a existat o preocupare din partea sovieticilor pentru înlăturarea acestuia, fără o schimbare de regim. De altfel, în anul 1985, Gorbaciov insufla un mod de lucru diferit conducătorilor ţărilor socialiste, ce implica conceptele de perestroika şi glasnost, principii respinse în mod categoric de Nicolae Ceauşescu. Cel mai activ serviciu pe teritoriul României ce aparţinea fostei URSS era GRU. În afară de personalul diplomatic despre care cunoşteam în mod oficial că poate avea şi alte preocupări, neconforme statutului pe care îl aveau, cunoşteam despre faptul că în ţară lucrau şi mulţi specialişti sovietici în obiective economice în care se implementa tehnica sovietică şi era necesară prezenţa acestora. În afară de aportul lor profesional în acele obiective, noi eram atenţi la preocupările acestora în afara serviciului. În afara acestora, trebuia să luăm în calcul şi cetăţenii români care au efectuat studii în Uniunea Sovietică şi care, sub o formă sau alta, au înţeles să rămână într-o anumită dependenţă, fie şi emoţională, faţă de respectiva ţară. Aşadar, apropiindu-ne de momentul evenimentelor din decembrie 1989, consider că în România existau atât specialişti sovietici la posturi, cât şi numeroşi autohtoni care puteau fi folosiţi în anumite situaţii pe care le-ar fi creat GRU»”.
Cucerit de sfioasa „Nina”
Dar să revenim la biografia nefardată a fostului președinte al României: „Reîntors în România, tânărul sovietizat Ion Iliescu a avansat rapid în ierarhia Partidului Comunist Român, fiind promovat membru al Comitetului Central. A deţinut funcţii foarte importante precum cea de ministru al tineretului şi cea de şef al Departamentului de Propagandă comunistă. Această din urmă funcţie presupunea coordonarea unei adevărate armate formate din activişti de partid care aveau rolul de a răspândi sistematic ideologia comunistă în şcoli, mass-media, întreprinderi, în toată societatea. Este de la sine înţeles că şeful unui astfel de departament avea, mai mult decât alţii, ADN-ul modificat ca urmare a saturării cu ideologie comunistă. Ion Iliescu devenise un om nou, «superior», devenise ceea ce a visat să devină - homo sovieticus”. La 21 de ani, Iliescu nu era doar o minte sclipitoare „roșie”, ci și un trofeu pentru junele comuniste. Cucerit de sfioasa Elena, pe care a alintat-o toată viața „Nina”, Ion Iliescu a luat-o de nevastă în 1951, fiindu-i fidel până ce moartea i-a despărțit. Marea neîmplinire a cuplului Ion-Elena Iliescu a fost imposibilitatea de a deveni părinți, „Nina” pierzând mai multe sarcini.
Sub aripa lui Nicolae
La 11 iunie 1965, secretar general al PCR (funcţia supremă a statului român în acel moment) a devenit Nicolae Ceauşescu, iar acesta, împreună cu soţia Elena, l-au avut sub protecţie personală pe mai tânărul şi valorosul comunist Ion Iliescu. „Pe de o parte, Nicolae Ceauşescu l-a cunoscut personal pe Alexandru Iliescu (tatăl lui Ion Iliescu), cei doi fiind legaţi de perioada în care fuseseră ilegalişti comunişti. Pe de altă parte, este cert că Ion Iliescu era un tânăr cadru de nădejde al partidului, valoarea şi potenţialul acestuia neputând fi ignorate. Ion Iliescu a fost un apropiat al cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu, însoţindu-i în diverse vizite în străinătate, dar şi într-un cadru mult mai intim. Personal, mă amuză de fiecare dată când văd imaginile din 1976 cu Iliescu şi Ceauşescu relaxându-se în vacanţă, în timp ce participau la jocul numit «aruncarea cercului». Analizând mimica şi postura lui Iliescu, parcă îl şi aud lăudând aptitudinile lui Ceauşescu de a nimeri aruncarea cu cercul”, remarca procurorul Cătălin Ranco Pițu.
Moment-cheie: invadarea Cehoslovaciei
Zilele senine n-aveau să dureze prea mult. În plin proces de ascensiune politică a lui Ion Iliescu, lumea comunistă est-europeană a fost zguduită de invadarea Cehoslovaciei, în august 1968, de către armatele ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia (cu excepţia notabilă a armatei României). „Există o legătură strânsă între evenimentele dramatice petrecute în vara anului 1968 şi destinul lui Ion Iliescu”, remarca Cătălin Ranco Pițu. Detaliat? „Pe fondul unei serioase crize politico-economice din Cehoslovacia (stat comunist, membru al Tratatului de la Varşovia), în luna ianuarie 1968 preşedinte al acestui stat a devenit Alexander Dubček. Presiunea populară l-a obligat să lanseze un program de reforme interne de neconceput pentru un stat-satelit al Moscovei. Reformele, ce urmau a fi implementate sub conducerea Partidului Comunist, prevedeau inclusiv posibilitatea guvernării pluripartide şi libertatea sporită a mass-media. Consecinţa aproape imediată a fost că în presa cehoslovacă au apărut critici la adresa politicilor URSS. Mai mult, au demarat discuţii privind constituirea unui nou partid politic de orientare social-democrată. Este lesne de înţeles că, pentru conservatorii Partidului Comunist Cehoslovac şi pentru conducerea sovietică reprezentată de preşedintele Leonid Brejnev, schimbările din Cehoslovacia erau inacceptabile”.
Glorie și frică de moarte
În noaptea de 20/21 august 1968, armatele Republicii Democrate Germane, ale Poloniei, Ungariei, Bulgariei și Rusiei au invadat Cehoslovacia, ocupând rapid Praga și înăbușind în sânge revolta cehilor. În România, singura țară din siajul URSS care a refuzat să-și trimită armatele în Cehoslovacia, au fost mobilizări fără precedent, Ceaușescu fiind convins că rușii vor trece Prutul pentru a sancționa nesupunerea. Lăudat și apreciat de statele occidentale pentru acest gest de sfidare, admirat sincer de milioane de români care au ieșit în stradă pentru a-și arăta sprijinul, Nicolae Ceaușescu și-a trăit momentele de glorie. Dar și angoasa, frica de a fi asasinat de sovietici, o teamă care nu l-a părăsit până la sfârșit. Și pe bună dreptate… Relațiile României ceaușiste cu URSS, deși reîncălzite, nu s-au mai închegat niciodată. Dimpotrivă. Din nou procurorul militar Ranco Pițu: „Probatoriul Dosarului Revoluţiei, incluzând stenogramele Comisiei Senatoriale pentru studiul evenimentelor din decembrie 1989, demonstrează fără dubii că după anul 1968 în România s-a format şi a evoluat o grupare complotistă care avea ca scop înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu”.
În fruntea complotului
Amănunțit: „Din această grupare au făcut parte, în principal, militari din toate structurile de forţă ale României şi politicieni. Membrii grupării s-au aflat în permanentă legătură cu ambasada sovietică şi cu o parte a consilierilor sovietici aflaţi în ţara noastră. Ei bine, Ion Iliescu a aderat la această grupare la începutul anilor 1980. Atât de important a fost Iliescu, încât imediat după aderare a devenit liderul politic al grupului!”. Impresionant, nu? Mai departe, o dezvăluire ce vine să întărească afirmațiile procurorului Ranco Pițu. Generalul Nicolae Militaru, colaborator GRU, a spus în faţa Comisiei Senatoriale: „În toamna lui 1984, în timp ce Ceauşescu trebuia să plece într-o vizită în RFG, era pregătită o lovitură de stat care nu s-a executat pentru că, spre totala noastră decepţie, s-au luat nişte măsuri de contracarare… Grupul era compus din două părţi distincte: civili şi militari. În fruntea civililor era domnul Ion Iliescu, în fruntea generalilor era generalul de armată Ioniţă. Contactul dintre aceste două grupuri îl făceam eu, direct între domnul Iliescu şi generalul Ioniţă. (…) Armata, după planul care se stabilise, avea ca sarcină anume, după ce se dădea lovitura de stat şi erau arestaţi toţi cei vizaţi, să se interpună între poporul român care ar fi ieşit în stradă să sprijine lovitura de stat şi forţele malefice care s-ar fi opus loviturii de stat…”. Așadar, „Revoluția” a fost plănuită de mai multe ori, doar că n-a fost să fie înainte de 1989…
Recrutat de Măgureanu Virgil
Tot în faţa Comisiei Senatoriale, comandorul Nicolae Radu, component al grupului complotist, a confirmat declarațiile generalului Militaru: „Activitatea mea în această perioadă a fost de cunoaştere a unor indivizi, s-a pus problema recrutării sistematice a acestor persoane, fiecare în domeniul lui, eu deja făceam parte din grupul de vârf, pentru că mie mi s-a cerut părerea dacă Ion Iliescu poate să fie atras sau nu, face obiectul sau nu face… I-am consultat pe Giurescu - academicianul, pe Moisil, pe D.D. Roşca, chiar pe Frunzetti şi toţi aveau păreri excelente despre Ion Iliescu şi i-am spus lui Măgureanu: «Uite, pe linia mea, avizul este favorabil». Virgil Măgureanu a reuşit să-l atragă pe Iliescu, în mod explicit, într-o mişcare clandestină, conspirativă… În 1984 încep să aibă loc primele întâlniri ale aşa-zisului vârf al acestei structuri - la care au luat parte, la o primă întâlnire, Iliescu, Ioniţă, Măgureanu, Militaru şi eu (…). Deci, în 1984 s-a pus problema foarte clar a răsturnării lui Ceauşescu. Lucrurile erau foarte bine organizate, foarte, foarte bine organizate, se făceau foarte discret. Nici măcar nu pot să presupun de unde s-au scurs informaţiile ulterior. Am aflat la Moscova, în 1992 şi 1993, cu ocazia unei întâlniri cu nişte foşti mari ai KGB, că reţeaua lor îl informa iniţial pe predecesorul lui Gorbaciov şi ulterior pe Gorbaciov despre această mişcare din România. În 1984 se stabiliseră clar legăturile în Armată, lucrurile erau foarte bine puse la punct de Ioniţă. Urma ca toată afacerea să se desfăşoare când Ceauşescu făcea vizita în Germania. Atunci urma să se întâmple, cu ajutorul unor prim-secretari. Ceauşescu n-a rămas decât o zi. S-a întors imediat în ţară. După care, toată grupa am fost foarte riguros supravegheaţi”. Iată, deci, o altă față a lui Ion Iliescu: conspirator la vârf, ipostază în care trebuie să deții, s-o recunoaștem, cojones.
Corbii
Nicolae Iosub, DSS - Contrainformaţii militare, audiat ca martor în Dosarul Revoluţiei, menţiona la rândul său: „În anul 1983, după absolvirea Academiei Militare şi repartizarea mea la DSS, Direcţia a IV-a - Contraspionaj Est, am primit în lucru dosarul privindu-l pe generalul Kostyal Ştefan. Din supravegherea informativă a acestuia (în urma ascultării unor conversaţii) a rezultat că avea legături cu fostul ministru al Apărării Ion Ioniţă, cu căpitanul de rang I Radu Nicolae şi, prin acesta din urmă, cu profesorul Virgil Măgureanu, generalul Nicolae Militaru - poate chiar ca element principal. Practic cercetările noastre au pus în evidenţă existenţa unei aşa-zise «reţele» mai vaste decât se bănuia, astfel încât au fost intensificate cercetările. În anul 1985, la conducerea Direcţiei a IV-a a venit generalul Vasile Gheorghe şi evident că s-a informat cu privire la lucrările aflate în derulare. Am expus şi eu activitatea în cauza pe care o lucram. Încă anterior acestui moment eu am constatat că cercul relaţional al generalului Kostyal, de interes operativ, se extinsese şi asupra lui Ion Iliescu şi a altor persoane, astfel încât am schimbat denumirea codificată a lucrării în «Corbii»… Precizez că mă ocupam cu prioritate de personajele cu calitate militară, iar de cele civile se ocupa unitatea specială UM 0110. Aşadar, deşi cunosc că din grup făcea parte şi Ion Iliescu, acesta era supravegheat informativ de unitatea menţionată mai sus”.
Pedeapsa
„Analiza acestor declarații - constata procurorul Cătălin Ranco Pițu - relevă faptul că Ion Iliescu a fost cooptat în gruparea care avea ca scop înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu, cu relativ puţin timp înaintea anului 1984. Lovitura a eşuat şi împotriva membrilor grupului au început represaliile. Însă Nicolae Ceauşescu nu-şi permitea o acţiune directă împotriva oamenilor Moscovei; din precauţie nu a dorit să acţioneze impulsiv ca în luna august 1968, astfel încât contramăsurile au fost doar de marginalizare a complotiştilor, prin înlăturarea lor din funcţiile importante şi prin exilarea la periferia sistemului politico-militar, fiind continuată supravegherea informativă. Aşa se explică înlăturarea în 1984 a lui Ion Iliescu din CC al PCR şi numirea lui ca şef al Editurii Tehnice. Ion Iliescu, propagandistul comunist, cel care a avut o carieră fulminantă, deţinător de paşaport în alb ca fost student moscovit, veritabil om sovietic, a ajuns şef de editură. Probabil că această abruptă retrogradare a reprezentat o umilinţă pentru Iliescu. Pe de altă parte, el putea fi mulţumit că măsura luată împotriva lui a fost practic blândă”.
Care pe care
Începând cu anul 1984, tot ce putea face Ion Iliescu a fost să aştepte momentul prielnic pentru ca, împreună cu ceilalţi complotişti, să-şi ia revanşa. Iar momentul a venit cinci ani mai târziu. „Cinci ani mai târziu a izbucnit Revoluţia Română din decembrie 1989, un moment deopotrivă glorios şi tragic pentru naţiunea noastră. A fost o simbioză între revoluţie şi lovitură de stat militară. Lovitură militară în urma căreia toţi componenţii grupului complotist condus de Ion Iliescu au preluat puterea totală a statului român. Adevăraţi homo sovieticus precum Ion Iliescu, Silviu Brucan sau Nicolae Militaru s-au instalat la putere şi s-au răzbunat, eliminându-l fizic la 25 decembrie 1989 pe Nicolae Ceauşescu. Amintesc aici declaraţia martorului Iulian Stoica (fost locotenent-major la UM 01417 Târgovişte, unitate unde Ceauşescu a fost ţinut prizonier şi apoi executat): «Le-am povestit, la solicitare, soţilor Ceauşescu ce văzusem la televizor. Când i-am spus despre Ion Iliescu, Nicolae Ceauşescu s-a înfuriat şi a spus: Cine, mă!? Spionul ăla sovietic? Uitându-se spre Elena Ceauşescu, repezindu-se spre ea, a urlat: Tu nu m-ai lăsat să-l termin! Acum o să ne termine el pe noi»”. Tulburător…
(Re)kaghebizarea României
Din nou procurorul Ranco Pițu: „Cei care au preluat puterea în decembrie 1989 au numit sau au păstrat în toate funcţiile-cheie ale statului român aproape exclusiv colaboratori ai serviciilor secrete sovietice. Totodată, noua putere formată în jurul lui Ion Iliescu a recurs la crime, la dezinformări cumplite, la manipulări josnice, la trădare de ţară, toate acestea cu scopul preluării puterii şi obţinerii legitimităţii în faţa poporului român. Senatorul Şerban Săndulescu, membru al Comisiei Senatoriale, pe baza unei munci de documentare extraordinare, conchidea: «După 22 decembrie 1989, sub oblăduirea directă a lui Ion Iliescu, suntem martorii rekaghebizării României. Iată o suită de exemple în acest sens: 1. Generalul Militaru, agent notoriu GRU (…) după 22 decembrie Ion Iliescu l-a numit ministrul Forţelor Armate în locul generalului Guşă care era vinovat deoarece s-a opus chemării de trupe sovietice în România. A reactivat cel puţin 40 de ofiţeri superiori, mulţi generali, cu studii în Uniunea Sovietică şi care făceau parte din aceeaşi tagmă. 2. Generalul Vasile Ionel, agent GRU, a fost numit de Ion Iliescu şef al Marelui Stat Major. Prin aceste numiri şi prin reactivări, armata română a fost pusă practic sub controlul GRU. După ce a fost schimbat din funcţia de şef al MStM, Ion Iliescu l-a luat pe Vasile Ionel consilier la preşedinţie. 3. Cico Dumitrescu a fost unul din colaboratorii direcţi ai lui Ion Iliescu, acum este numit ambasador al României. 4. Generalul Pancea Marin, cunoscut ca agent GRU, a fost numit de Ion Iliescu secretar al Comisiei de Apărare. Am dat numai câteva exemple, numărul lor este imens. Unii dintre agenţii GRU şi KGB sunt acum parlamentari, alţii se află în guvern şi mulţi au fost trimişi ambasadori»”.
Prezentul nu sună bine!
Aceasta este probabil cea mai gravă frază rostită/scrisă în ultimii 35 de ani, cel puţin. „Practic, în decembrie 1989 o întreagă reţea de colaboratori ai KGB şi GRU s-a instalat la putere în România. Oricărui serviciu secret îi sunt necesari mulţi ani pentru a penetra chiar şi cu un singur om la vârful altui stat, însă la noi toată puterea statală s-a concentrat, peste noapte, în mâna unor trădători. Asta a reprezentat o victorie fantastică a URSS împotriva României - revanşa sovieticilor a fost pur şi simplu uluitoare. Şi ar trebui să credem că membrii acestei reţele, odată instalaţi în fotoliile puterii, au stat liniştiţi şi şi-au văzut de viaţă? Nicidecum. Conform principiilor de funcţionare a serviciilor de informaţii, ei aveau obligaţia de a recruta, de a produce prozeliţi. Se explică astfel multe «întâmplări» din ultimii 35 de ani? Da. Sunt convins că Moscova are în prezent oameni în funcţii importante ale statului român sau ale societăţii civile despre care nici nu ne putem imagina că sunt în slujba duşmanului nostru de moarte. Şi, de obicei, ei pozează în mari iubitori de democraţie şi în mari inamici ai Moscovei”, afirmă procurorul militar Cătălin Ranco Pițu.
Stimați tovarăși…
Încheiere: „Cea mai mare manipulare din decembrie 1989 a fost cea cu privire la existenţa forţelor securist-teroriste. Ion Iliescu şi cei din anturajul lui politico-militar au inventat acest duşman şi astfel i-au învrăjbit pe români într-o luptă fratricidă pe viaţă şi pe moarte care a cauzat, începând cu seara de 22 decembrie 1989, 857 de decese, 2.382 de răniri de persoane şi alte tragedii majore. (…) La 22 decembrie 1989, după plecarea lui Nicolae Ceauşescu de pe sediul CC al PCR, Ion Iliescu a mers la TVR unde, la orele 15.20, s-a adresat poporului român: «Stimaţi tovarăşi, concetăţeni, pericolul cel mare care ne paşte acum este să se declanşeze anarhia. (…) Cu contribuţia, cu participarea activă a poporului, nu a unor conducători care s-au autointitulat conducători, s-au autointitulat aleşi ai poporului, s-au autointitulat comunişti, nu au nimic de-a face cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific. Au întinat numele Partidului Comunist Român, au întinat memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară...”. Discursul anunța nu o deschidere spre libertate și orizonturi proprii, ci o reașezare în vetrele politicii instrumentate de fratele mai mare (Rusia), o comunizare „cu față umană” (gândită de Gorbaciov). S-a spus că Iliescu s-a reorientat ulterior spre Occident, spre capitalism, spre piețele emergente și libere, spre NATO și UE, întorcând spatele comunismului deja desuet, Kremlinului fragilizat de schimbările tehnologice/economice accelerate… Oare?
Curiozități și bârfe
- La vârsta de un an, Ion Iliescu a fost abandonat de mama lui naturală, Maria Dumitru Toma (de origine bulgară), care nu s-a mai interesat niciodată de soarta lui;
- Potrivit mărturisirilor lui Ion Iliescu, bunicul său, Vasili Ivanovici, ar fi fost un evreu din Imperiul Rus care, din cauza convingerilor socialiste, ar fi fost nevoit să se refugieze în Regatul României; ca să vezi de ce-l trăgea ața spre Rusia…;
- Ion Iliescu vorbea limba română și limba rusă, dar o „rupea” și pe franceză ori engleză;
- Soția sa, Elena „Nina” Iliescu, ar fi pierdut trei sarcini; cei doi n-au putut avea niciodată copii;
- Un document descoperit în arhiva Ministerului de Afaceri Externe polonez confirmă că, la 23 decembrie 1989, Ion Iliescu și Silviu Brucan au rugat Moscova - prin intermediul ambasadei - să trimită un ajutor militar „pentru că singuri nu se pot descurca”;
- În 2009, Ion Iliescu a apărut într-o secvență a filmului „Medalia de onoare”.
95 de ani, cinci luni și două zile a trăit Ion Iliescu.
„Ion Iliescu, în perioada cât a fost la studii în URSS, a fost în contact direct cu un membru KGB de nivel înalt”, Cătălin Ranco Pițu, procuror militar
1944 este anul în care Ion Iliescu a intrat în Uniunea Tineretului Comunist.
1953 este anul în care Ion Iliescu s-a înscris în Partidul Comunist Român.
„Cel mai activ serviciu pe teritoriul României ce aparţinea fostei URSS era GRU”, Vasile Lupu, general
„Nicolae Ceauşescu l-a cunoscut personal pe Alexandru Iliescu (tatăl lui Ion Iliescu), cei doi fiind legaţi de perioada în care fuseseră ilegalişti comunişti”, Cătălin Ranco Pițu, procuror militar
„După 1968, în România s-a format şi a evoluat o grupare complotistă care avea ca scop înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu. Iliescu a aderat la această grupare la începutul anilor 1980”, Cătălin Ranco Pițu, procuror militar
„În toamna lui 1984, în timp ce Ceauşescu trebuia să plece într-o vizită în RFG, era pregătită o lovitură de stat care nu s-a executat pentru că, spre totala noastră decepţie, s-au luat nişte măsuri de contracarare”, Nicolae Militaru, general
„Virgil Măgureanu a reuşit să-l atragă pe Iliescu, în mod explicit, într-o mişcare clandestină, conspirativă”, Nicolae Radu, comandor
„În decembrie 1989 o întreagă reţea de colaboratori ai KGB şi GRU s-a instalat la putere în România”, Cătălin Ranco Pițu, procuror militar
„Sunt convins că Moscova are în prezent oameni în funcţii importante ale statului român sau ale societăţii civile despre care nici nu ne putem imagina că sunt în slujba duşmanului nostru de moarte”, Cătălin Ranco Pițu, procuror militar
„Vă doresc o lume fără resentiment, maturitatea să nu vă urâți pentru votul și opțiunile voastre, bucuria de a fi împreună cu cât mai puține sacrificii, mulțumirea că nu suntem doar o țară de la Est, ci o societate euroatlantică, așa cum merităm și meritați”, ultimul mesaj al lui Ion Iliescu către români
Citește pe Antena3.ro
