Ion, Starostele Voinicilor

Poveştile cu zmei, cu voinici, cu tărâmuri magice au plăcut întotdeauna. Nu puţini au încercat să "nască" din gânduri voinici mai viteji, zmei mai hidoşi. În revista Lumea Copiilor de la 14 octobrie 1923, sub semnătura lui N. Pora apărea povestea "Voinicul Voinicilor".

"Încolo, hăt departe, peste nouă mări şi ţări, pe unde Soarele nu asfinţeşte niciodată şi pe unde pomii rodesc de câte două ori pe an, iar vietăţile se înmulţesc şi vremuiesc în bună pace, fără frica nimănui, pe acolo se zice c-a răzbit odată un viteaz de-al nostru.
Ion îl chema pe voinicul voinicilor care, după ce îşi înercase puterile cu toţi voinicii de pe meleagurile acestea şi fiindcă îi dovedise pe toţi, punându-i la pământ, şi-a luat durda de-a spinare şi, călare pe un armăsar ce vărsa foc pe nări, p’aci ţi-e drumul...

TĂRĂMUL MAGIC
A umblat el, a umblat, până ce nu a mai dat de cale bătătorită de picior omenesc. Ajunsese, pasămite, la capătul pământului, acolo unde se îngemănează tărâmul nostru cu tărâmul celălalt. După multă forfoteală prin codrul în care era gura tărâmului celuilalt, Ion al nostru şi-a priponit căluţul într-un luminiş, să mai pască şi el un pic din mândreţea aceea de iarbă ce creştea fioros ca barba caprei de pe crestele munţilor, hotărându-se să-şi taie singur cale prin ale desişuri. Dar năzdrăvanul de cal, de colo:
«– Stăpâne, stăpâne, nu te depărta de mine, momit de frumuseţea firei acesteia fermecătoare, ci ia-mi mai bine căpăstrul ca să mă vesteşti la vreo primejdie!
Ion l’ascultă, iar armăsarul adause.
– Cum vei avea nevoie de mine scutură din căpăstru şi eu într-un suflet sunt la tine!»
Şi voinicul o luă rara, tăindu-şi cale cu săcurea prin desişurile ce-i abţineau drumul şi i-l înecau. Merse el aşa zi de vară până-n seară, ucigând şi speriind jivinele ce-i ieşeau în cale, hăulind ca un haiduc un cântec ce-l ştia de la maică-sa:
«Frunză verde foi de nuc/ Dor mi-e mamă să mă duc/ Peste deal, peste colnic/ Că nu-s degeaba voinic...».
Iar codrul clocotea la glasul lui şi pe aripile vântului îi adulmeca un răspuns neaşteptat:
– Alelei!, fecior de lele ce-mi eşti! Şi mai printre dinţi: Mi se pare că-i Ion năzdrăvanul, voinicul voinicilor şi prăpădul zmeilor!
Iar Ion chiuia şi mai abitir, cercând tăişul paloşului şi răcnind vesel:
– Eu sunt şi am venit pe voinicie; cine vrea să se măsoare cu mine!
Atunci prinse codrul a vuieta avan, de pare că se însufleţiseră toţi copacii, şi de undeva, din apropiere, clocoti un glas fioros:
– Cine a îndrăznit să calce prin ţinuturile mele?
Ion nu-şi pierdu piuita cu una, cu două, dar văzând c-a pus-o de mămăligă îşi aduse aminte de bidiviu. Tot mai bine cu el decât singur! Nici nu apucă să scuture bine din căpăstru şi se pomeni cu căluţul, spumă, lângă el:
– Aşa-i, stăpâne, c-am avut dreptate?
– Văz c-ai avut dreptate, dar vorba-i că nu zăresc năpârca de zmeu venind mai degrabă, ca să ne încercăm puterile...
– Ionică, Ionică, rosti un glas din preajmă, mi-e milă de tinereţile tale, de ce să te dau morţii?
– Nu-ţi fie milă, suflet afurisit, că nici mie nu mi-a fi milă de tine.
– Aşa ţi-e vorba! Apoi, hai să ne luptăm, mormăi zmeul.
Şi atunci ţine-te pânză să nu te rupi.

LUPTA CU ZMEUL
Unde nu porni codrul să bubuie năprasnic, ca-n mijlocul furtunii şi fulgere şi trăsnete începură să brăzdeze bezna ce cuprinse deodată pădurea. Iar în vremea ce se zgâlţâiau copacii, prinşi ca de friguri, ce să vezu năru Doamne! Câtă mi-ţi mai dihania cu cap de om, cu pântece de fiară sălbatică, cu aripi nenumărate şi cu o gură cât toate zilele de mare, pe care vărsa foc şi nori de fum negru, de să-l înăbuşe, şi nu alta, pe voinicul nostru. Dar unde s-a pomenit viteaz să piară fără de luptă?
Ion rămase zâmbind lângă căluţul lui năzdrăvan, care şi el avea un dar miunat suflând cu putere şi potolind jerăgaiul blestematului de zmeu.  Dacă văzu şi văzu că nu-i poate face nimic cu puterile diavoleşti, zmeul grăi:
– Văz că te poţi măsura cu mine. Cum vrei să ne încăierăm: să ne pălim cu dorda sau cu paloşul să ne tăiem?
– Ba în luptă dreaptă, că-i mai curată şi de la Dumnezeu lăsată!, spuse Ion.
– Fie, cum zici, încheie zmeul.
Şi se încinse lupta, pe viaţă şi pe moarte, între voinicul nostru şi dihania afurisită, care prinse odată să-l apuce pe Ion de mijloc, vârându-l în pământ până la brâu. Iar Ion de sârg se ridică în sus, năpustindu-se pe zmeu şi vârându-l în pământ până la gât. Şi până să nu prindă zmeul de veste, ca să se ridice, Ion apucă paloşul şi harş! odată şi bine, îi făcu gât roşu. Cum văzu zmeul răpus, Ion încălecă pornind vesel spre marginea pădurei, unde se zărea intrarea în împărăţia zmeului.

TRONUL CĂŞTIGAT
O întreagă împărăţie zăcea acolo cotropită de hapsânul de zmeu, care, după ce ucisese pe împărat, vârâse în temniţă toată suflarea omenească în stare să-i stea împotrivă, luând de nevastă pe fata împăratului ucis de el. Ion sparse lacătele temniţelor şi dete drumul lumii aceleia oropsite, ca să se bucure şi ea de frumuseţea luminei şi a tuturor bunătăţilor ce dădeau din pământul acela blagoslovit. Iar omenirea de acolo, scăpată de pacoste, se rugă de Ion cel viteaz să se suie el pe tronul cel fără stăpân. Şi Ion al nostru, de voie, de nevoie, ce să facă, trebui să se supună, însurându-se cu fata împăratului şi suindu-se pe tron, ca să împărăţească peste taţa aceea unde va fi mai dăinuind şi acum, dacă n-o fi murit."

Nu-mă-uita

O poveste germană, o mică poveste cu tâlc şi suflet: "Când bunul Dumnezeu dădu viaţă florilor, tot florăretul stătea voios şi se uita la picioruşele subţirele, pe care totuşi se ţineau atât de bine. Apoi florile admirară frunzişoarele lor verzi, atât de gingaşe şi atât de împodobitoare. Cea mai mare bucurie le făcu însă coroniţa mândră pe care o aşezase Dumnezeu în capul fiecărei flori; unele aveau cunună albă, altele albastre, altele roşii sau galbene. În cele din urmă, fiecare floare căpăta un nume şi se hotăra un loc unde să crească şi să înflorească totdeauna. (... ) Unele se duseră în grădină sau în luncă, altele şe aşezară pe câmp (... ) Numai o floricea mărunţică şi gingaşă, cu petalele albastre ca cerul, stătea tristă la marginea unei ape şi plângea fiindcă îşi uitase numele. Pe înserate, când Domnul trecut peste văi şi dealuri, pentru a vedea cum le mai merge florilor, ajunse şi la lacul lângă care se tânguia floricica albăstrie.
– De ce plângi?, o întrebă.
Floricica povesti cum era de rochiţa ei frumoasă, dar s-a jucat cu undele apei şi şi-a uitat numele. Dumnezeu îi spuse:
– Floricico, de ce n-ai venit la mine? Eu ştiu numele tuturor florilor. Ca să nu mai uiţi nici de mine, nici de numele tău, să-ţi zici de acum încolo: «Nu mă uita». Şi aşa a rămas."
(Lumea copiilor, din 7 mai 1922)