Iuliu Maniu, impotriva tuturor

In perioada instalarii treptate in tara a regimului comunist, 1944-1947, liderii partidelor "istorice" Iuliu Maniu si Dinu Bratianu se intreceau in lupte politice. Ei dadeau semne ca nu vedeau la orizont pericolul comunist.

Tot mai multi comentatori ai istoriei recente a Romaniei se arata atrasi de situatii si conjuncturi din anii ’60, ’70 si chiar din anii ’80, de cele mai multe ori rezemandu-si interpretarile pe documente "impuscate" ocazional. Rupte din contextul firesc si fara legaturi intre ele, raman in urma, nelamurite, momentele-cheie ale istoriei noastre postbelice. La ora de fata se afla intr-o grea suferinta in special interregnul 1944-1947, perioada instalarii treptate in tara a regimului comunist. Mai ales detaliile acestui rastimp au fost tratate unilateral, partizan si, in cele din urma, extrem de superficial.

Daca cercetam cu luare-aminte ce s-a scris si ce s-a vorbit despre aceasta etapa - nu de istoricii de profesie, ci de cei care-si imagineaza ca lumea s-a nascut o data cu ei - , constatam ca mai toti isi scot palaria in fata luptei si jertfei partidelor zise istorice, dar nimeni nu vrea sa faca vreo referinta si la erorile lor. Deloc insignifiante si departe de a fi tratate in bagatele. Intre altele, ca sa oferim un singur exemplu, toata lumea considera ca nici un conducator al unui regim comunist din Europa, calare pe Eurasia sau din Orientul Extrem nu s-a indurat sa paraseasca puterea decat cu picioarele inainte sau cu o teava de revolver bine proptita in ceafa, cum s-a intamplat si in cazul lui Nichita Hrusciov. Ceea ce condamna intreaga societate din tarile respective la o incontinenta stagnare si la o lipsa totala de orizont, cum s-a intamplat si in Romania lui Ceausescu. Dar nu cumva tot asa stateau lucrurile, intr-o etapa deosebit de sensibila a istoriei noastre, si in Partidul National Taranesc, si in Partidul National Liberal, aripa Bratianu? Dupa 1944, Iuliu Maniu cadea din picioare de batranete, incepuse sa dea semne de senilitate inca din timpul razboiului, dar tot n-avea chef sa-si desemneze un succesor. Iar Dinu Bratianu, prietenul sau, era si mai avansat la capitolul senectute, se considera si el un soi de capitan de marina, decis sa se duca la fund o data cu vaporul aflat sub comanda sa. Insa nu mai insistam asupra acestui aspect al faptelor, pentru ca nu e deosebit de placut sa-ti sara un neofit sau altul la beregata.

DIPLOMATIE. Gheorghe Tatarescu, in anturajul unor diplomati straini

PRIMUL VIZAT: MIHAIL RALEA. Una dintre cele mai nefericite situatii ale momentului in discutie a reprezentat-o discordia fara sfarsit dintre partidele ce se considerau democratice, alimentata cu o sarguinta demna de cauze mai bune nu numai de taranisti, ci si de alti parteneri ai conflictelor fratricide. In timp ce comunistii trageau in el din toate pozitiile, discreditandu-l cu orice prilej, Iuliu Maniu nu avea nimic mai bun de facut decat sa se certe fara ragaz si noima cu Gheorghe Tatarescu. Deocamdata, la 24 septembrie 1944, Dreptatea national-taranista l-a luat in colimator pe Mihail Ralea: era adevarat, personajul fusese internat in lagar in timpul regimului lui Ion Antonescu, dar schimbarea lui la chip democratica sa fi fost una definitiva? Sa nu aiba si altii surpriza - se lamentau taranistii, exact ca in povestea cu drobul de sare de pe cuptor - pe care am avut-o noi in 1938. Cand Ralea aderase la Frontul Renasterii Nationale al lui Carol al II-lea. Polemica in jurul lui Ralea, purtata intre Dreptatea si Curierul, pe de o parte, si Dezrobirea, pe de alta parte, s-a prelungit nu mai putin decat vreo trei saptamani.

La 15 septembrie 1944, in cadrul sedintei Consiliului de Ministri in care s-au discutat prevederile Conventiei de Armistitiu, insusi Iuliu Maniu il ciupise usor pe fostul premier Tatarescu, socotindu-l vinovat, alaturi de acelasi Carol al II-lea, de cedarea Basarabiei si Bucovinei de Nord din vara lui ’40. Intre timp, Constantin Argetoianu incerca sa medieze o impacare intre Dinu Bratianu si Tatarescu, spre a-i readuce pe toti liberalii sub acelasi drapel. Ceea ce, din nou, nu putea sa-i convina lui Iuliu Maniu. Iar cand se pregatea reinvierea unui cadavru, Partidul Poporului inventat pe vremuri de maresalul Alexandru Averescu, cineva nu prea dus la biserica, fie el liberal, fie el taranist, se intreba ironic in Fapta: "Va putea dl Petre Papacostea sa tina loc si de presedinte, si de membri?". Curand, in a doua decada a lui octombrie, cand Constantin Titel-Petrescu s-a alaturat lui Lucretiu Patrascanu, demisionand din guvern spre a-l impinge in criza, taranistii si liberalii au inceput sa se uite chioras si la social-democrati. In sfarsit, o nota a Sigurantei din 30 octombrie 1944 semnala ministrului de resort: "Acordul Dinu Bratianu - Gheorghe Tatarescu poate fi considerat definitiv inlaturat, datorita opiniei national-taraniste. Domnul Maniu vrea cu orice pret sa dea un exemplu trimitandu-l in judecata pe fostul prim-ministru Tatarescu, ca autor al instaurarii regimului de dictatura in Romania".

MANIU VERSUS TATARESCU. Cu o luna si ceva mai devreme, la 23 septembrie 1944, presa bucuresteana a anuntat iminenta infiintare a unui tribunal suprem de stat, menit sa-i judece pe vinovatii regimurilor de dictatura. La 8 octombrie, in alta sedinta a Consiliului de Ministri, s-a decis arestarea celor vinovati de dezastrul tarii. Cu aceasta ocazie ar fi vrut Iuliu Maniu sa-l infunde pe Tatarescu, insa demersurile sale nu puteau avea nici un succes cat timp formatiunea sa era parte in Blocul National Democrat. Comunistii nu vadeau nici un interes sa-l aresteze pe Tatarescu. Cat despre cel impotriva carora taranistii declansasera vanatoarea, in ciuda adversitatii cu care era tratat, nu se putea spune decat ca s-a limitat la un comportament prudent si decent. Intr-o circulara din 1 septembrie 1944, redactata la Targu Jiu si transmisa tuturor organizatiilor Partidului National Liberal - aripa Tatarescu, presedintele acestei formatiuni disidente nu i-a atacat nici pe comunisti, nici pe Maniu si Bratianu. Si presedintele taranistilor nu comentase in nici un fel gestul politic al adversarului sau, insa, vorba lui Patrascanu: "Niciodata nu poti sa stii ce ascunde gandirea dlui Maniu".

Spre a intelege mai bine ce gandeau comunistii, Maniu l-a trimis sa sondeze terenul pe Nicolae Penescu. Patrascanu a fost invitat de acesta la un dejun, la 28 septembrie 1944, numai ca la discutia lor a asistat si un taranist anonim, care s-a grabit sa predea Sigurantei cuvenita nota informativa chiar in seara aceleiasi zile. Discutia asupra raspunderilor, deschisa de Nicolae Penescu - consemna respectivul informator - "trebuia sa inceapa de la Gheorghe Tatarescu, si nu cu Ion Antonescu, deoarece dictatura acestuia din urma nu era posibila fara aceea introdusa de Tatarescu. De ce se opun comunistii? Patrascanu raspunde ca ei nu se opun, dar ca are impresia ca prin pedepsirea lui Tatarescu si Maniu incearca sa scape de maresalul Antonescu". In realitate, si o parte, si alta minteau copios. In timpul razboiului, Maniu il acuzase pe Tatarescu ca renuntase la garantiile franco-britanice si acceptase cedarea Basarabiei si Bucovinei de Nord fara lupta, acuzatii care nu mai rentau in toamna lui ’44. Iar Lucretiu Patrascanu nu putea recunoaste ca rusii aveau mai multa incredere in Tatarescu, neimplicat in nici un fel in razboiul purtat de romani impotriva lor, decat in Iuliu Maniu, care tot mai spera intr-o interventie a aliatilor anglo-saxoni in viata politica din Romania.

REACTIA LUI TATARESCU. In ultima decada a lunii octombrie, Blocul National Democrat s-a spart oficial si Iuliu Maniu, convins ca Tatarescu era alaturi de comunisti in lupta impotriva lui si a batranului Bratianu, a crezut ca are mainile dezlegate sa treaca la ofensiva. Cu atat mai mult cu cat i se adusese la cunostinta si o opinie de ultima ora a lui Tatarescu cu privire la taranisti si la liberalii dinisti: "Tara va avea grele consecinte de suportat, iar partidele respective isi semneaza singure decesul politic". Dar si Tatarescu aflase ca adversarii sai intentionau sa-l linseze si, conform unei note a Sigurantei, si-a radicalizat considerabil pozitia si discursul politic: "Dl Gh. Tatarescu - semnala documentul - a anuntat ca va adresa o scrisoare deschisa dlui Dinu Bratianu, in cuprinsul careia va examina pozitia in care acesta se situeaza si consecintele presupuse ale acestei atitudini pentru viitorul tarii. Dl Tatarescu va sublinia ca dl Dinu Bratianu se opune reintregirii Partidului Liberal, desi unii fruntasi din jurul sau, cum sunt dnii Angelescu, dr. Costinescu, Sassu etc., sunt convinsi si il indeamna sa paraseasca aceasta atitudine. Consecintele pentru tara - va sustine dl Tatarescu - vor fi din cele mai mari, iar dl Dinu Bratianu isi va lua o mare raspundere.

Dl Tatarescu crede ca dl Dinu Bratianu se opune dintr-un singur motiv, fiindca socoteste ca astfel ar fi periclitata succesiunea la sefia partidului pentru familia Bratianu. Totodata, dl Tatarescu arata ca este acuzat de a fi fost colaboratorul fostului rege Carol al II-lea, dar ca, de pilda, dl Mircea Cancicov, care a fost in guvernul legionar, nu este sanctionat cu ceva. Dl Tatarescu conchide ca, in fata acestei situatii, vor suferi in primul rand partidele liberal si national-taranesc, iar, in al doilea rand, tara, prin disparitia lor, pe care o presupune apropiata". Abia peste aproape doi ani, intr-o discutie cu Richard Franasovici, Dinu Bratianu va recunoaste ca nu se putea apropia de mai tanarul Tatarescu de frica lui Iuliu Maniu.

SPECTRUL DESCOMPUNERII. Scrisoarea promisa de Tatarescu chiar a fost redactata si producea ravagii la destinatie, constata Siguranta la 10 octombrie 1944. Batranului Bratianu i se cerea sa initieze proiecte de reforme sociale, in acord cu aspiratiile tarii si sa adopte o atitudine de "sincera si efectiva apropiere de URSS", Romania fiind o tara invinsa, ocupata militar si datoare sa traga consecintele de rigoare. Insa pe toti ii ingrijorau iesirile ambigue si oscilante ale lui Gheorghe Bratianu, "socotit un obstacol atat pe calea reconcilierii, cat si pentru pozitia sa antisovietica". Intre timp, din Partidul National Taranesc sareau tot felul de tandari si aschii, precum Partidul Socialist Taranesc, Partidul Popular Taranesc al lui N. Sandulescu sau Partidul National Taranesc Radical, pe cale de a fi reinviat de fanii defunctului Grigore Iunian, toate diluand solidaritatea si asa precara a opozitiei fata de comunisti. Noile formatiuni ieseau rand pe rand la suprafata vietii politice fie prin zelul unor veleitari, fie prin sforaria oculta a comunistilor. Si Iuliu Maniu totusi nu sesiza pericolul, si tot conflictul stravechi cu Tatarescu ii impaienjenea mintile. Si nici nu se gandea la o retragere onorabila, prin cedarea conducerii taranistilor lui Ion Mihalache, redus la un rol de rezerva vesnica pentru sefia partidului. Totodata, pe fondul disolutiei Blocului National Democrat, Maniu considera ca "partidul sau si, in special, domnia-sa nu trebuie sa se uzeze, guvernand in orice forma, in situatia grea de azi". Si asta in vreme ce comunistii erau pregatiti si gata "sa se uzeze" cu o bucurie dusa pana la entuziasm.

ACUZATII AJUSTATE DUPA IMPREJURARI. Dupa documentele cercetate de noi, se pare ca Iuliu Maniu l-a atacat prima data public pe Tatarescu in ultimele zile ale lunii octombrie intr-un discurs rostit in sala Cinematografului Aro. Si, de data aceasta, s-a prevalat de un argument despre care credea ca va face placere sovieticilor. "Noi ne amintim cu durere noaptea fatala de la 28 mai 1940 - a spus el, patetic - , cand, sub domnia si imparatia regelui Carol al II-lea, dnii Tatarescu si Urdareanu au semnat procesul-verbal in palatul Presedintiei, alaturi de dl Fabricius (ministrul Reichului la Bucuresti - n.n.), in sensul caruia s-au obligat ca sa dea un continut activ si mai larg, in toate domeniile, legaturilor noastre cu Germania." Era evident ca liderul taranist nu putea intelege ca Romania apelase la gestul in speta din disperare, pentru ca nu mai avea incotro, si credea cu tarie ca atunci se nascuse ideea renuntarii la garantiile franco-britanice. Culpa pe care Iuliu Maniu nu o mai formulase, ca sa nu-i deranjeze pe rusi, si socotind ca cele spuse de el erau suficiente pentru a-l compromite pe Tatarescu din punct de vedere politic.

Din toate acestea nu e de dedus altceva decat faptul ca Iuliu Maniu nu putea structural sa priceapa ca rusii, prin spionajul lor redutabil, erau la curent cu tot ce se petrecuse in Romania si ca el, personal, prin delatiunile de la care nu se putea abtine, nu le comunica nimic nou. Si, mai grav, Iuliu Maniu dadea semne certe ca habar nu avea ce se intamplase la 14 decembrie 1939, cand britanicii avertizasera autoritatile de la Bucuresti ca nu mai puteau garanta frontiera rasariteana a Romaniei decat in anumite conditii imposibil de intrunit. Acu-zele aduse lui Tatarescu fiind deci intru totul nule si neavenite. Este adevarat, si guvernul lui Tatarescu format la 24 noiembrie 1939, si cele ce-l succedasera pastrasera strict secret avertismentul britanicilor, tocmai pentru a nu stimula si augmenta pretentiile germanilor si ale rusilor. Peste acest adevar, necunoasterea acelui fapt capital ramanea si ramane si astazi inadmisibila pentru un politician care dorea sa faca si sa desfaca politica in Romania. Si acest specimen de politician, din nefericire, era insusi Iuliu Maniu. In schimb, stiind foarte bine despre ce era vorba, Gheorghe Tatarescu se manifesta si actiona ca atare.

TEMENELE IN FATA LUI STALIN. Din perspectiva zilei de astazi, ce-i putem reprosa liberalului disident Gheorghe Tatarescu? Ca nu juca pe doua sau mai multe tablouri, sport politic in care Iuliu Maniu nu s-a sfiit sa se exerseze in interregnul acela tulbure? Iata ce scria liderul taranist in ziarul Dreptatea din 7 noiembrie 1944: "Marile evenimente ce se petrec din timp in timp in sanul popoarelor - mai ales al celor care au importanta mondiala - , cum este si revolutia rusa, a carei aniversare o sarbatorim, aduc la suprafata totdeauna personalitati care devin izvoarele unor nebanuite energii umane. Acesta este indeosebi cazul revolutiei ruse, care a ridicat numele lui Stalin la rang de notiune. Stalin nu a fost numai un produs de valoare spirituala superioara al revolutiei. El a fost insusi organizatorul ei. Ba, mai mult, el este energia nemaipomenita si intruchipatorul talentului extraordinar de organizare, care a stiut sa utilizeze, in favorul natiunii sale, rezultatele revolutiei. Revolutia rusa si grandoarea URSS nu se pot desparti nici un moment de personalitatea uriasa a lui Stalin. Salutul nostru se indreapta in acelasi timp catre mareata infaptuire si catre infaptuitor". Insusi Stalin ii putea reprosa ca-l uitase total pe Lenin. Bineinteles, fanii de ieri si de azi ai lui Iuliu Maniu pot afirma ca era in discutie un text circumstantial, o amabilitate protocolara. Nu le putem opune decat adevarul ca, cel putin in primul an al convietuirii lui cu rusii si comunistii, Gheorghe Tatarescu nu s-a dedat unor asemenea genuflexiuni, circumstantiale sau necircumstantiale.

DIVERGENTE PE TOATA LINIA. In aceeasi luna, cu atentia risipita spre transarea unor dusmanii de pe vremuri, Partidul Na-tional Taranesc s-a trezit subminat nu numai de aparitia diverselor formatiuni mai mult sau mai putin fantomatice, care se revendicau zgomotos de la aceeasi matca, ci si de profunde discordii interne. "Rezervele observate in atitudinea dlui Mihalache, in ce priveste politica actuala a dlui Maniu - constata o analiza efectuata de Siguranta la 23 noiembrie 1944 - , au indemnat pe dl Mihai Ralea, ale carui legaturi cu comunistii sunt cunoscute, sa incerce o apropiere intre seful taranistilor din Vechiul Regat si gruparile de extrema stanga. Aceste incercari n-au dus pana astazi la vreun rezultat, desi dl Mihalache pare dispus sa se rezerve pentru un moment al d-sale. Dl Mihalache, nemultumit de chipul in care s-a facut distributia portofoliilor apar-tinand Partidului National Taranesc si de preponderenta ce si-au asigurat-o intimii dlui Maniu, se abtine de la orice colaborare si lasa intreaga raspundere a situatiei actuale ramurii ardelene". Era vorba despre portofoliile detinute in guvernul generalului Nicolae Radescu. Oricum, in orice imprejurare, Ion Mihalache nu stia decat sa agite sceptrul zdrentuit al "statului taranesc", formula detestata de toti politicienii cu picioarele pe pamant si intregi la cap. Altii pronosticau inlocuirea lui Iuliu Maniu la sefia partidului cu dr. Nicolae Lupu, care, dupa exhibitii dintre cele mai stranii pe scena politica, va binevoi sa dea ochii peste cap si sa treaca intr-o lume mai buna. In parohia lui Dinu Bratianu se inregistrau framantari de aceeasi factura: tinerii liberali nu mai doreau sa-l urmeze pe Mi-hail Farcasanu si erau hotarati sa se regrupeze sub alta conducere. Divergente existau si intre membrii organizatiilor din provincie, si la liberali, si la taranisti. Avocatul Roman Stanciu de la Braila, fruntas liberal, trecuse brusc la Frontul Plugarilor. Un alt avocat si tot din Braila, Iuliu Varnav trecuse si el la social-democrati.

Iar in ultima luna a anului 1944 a survenit si o ruptura categorica, dar vremelnica intre taranisti si liberali, pe de o parte, si social-democrati, pe de alta parte. "In aceste zile, in cercul partidelor National-Taranesc si Liberal - relata Siguranta in ajunul Craciunului si al Anului Nou - se preciza ca, daca MS Regele nu va trece la o atitudine politica ferma, pentru a forta pe rusi sa ia o atitudine precisa, nu se va putea ajunge la normalizarea vietii statului, la asigurarea ordinii si a productiei imperios necesare nu numai pentru asigurarea vietii de stat si a poporului, dar chiar si pentru implinirea conditiilor armistitiului. Partidele istorice au ajuns la convingerea ca Partidul Comunist nu este sincer in actiunea lui si ca social-democratii, desi ar urmari o loiala colaborare cu partidele burgheze, nu o pot face, din cauza ca nu se pot desolidariza de comunisti, din motive de solidaritate de clasa si pentru a nu indispune Moscova".

Dar nu cumva tocmai politica dilatorie a lui Iuliu Maniu ii indepartase pe social-democratii lui Constantin-Titel Petrescu de la orice gand de colaborare cu taranistii si liberalii? Trecand peste toate, de la rege nu era de sperat la o atitudine. In vreme ce Iuliu Maniu nu putea gandi si actiona si altfel decat in termenii gaunosului politicianism antebelic, de care se sastisisera si Carol al II-lea, si Ion Antonescu. La vremuri noi era nevoie de oameni noi. Insa Dinu Bratianu si Iuliu Maniu gandeau exact cum gandesc comunistii de astazi, strecurati in diverse partide de toate culorile: la vremuri noi, tot noi.

OPINIE BRITANICA
"Vicemaresalul de aviatie Stevenson a fost foarte corect refuzand sa vada pe dl Maniu si e pacat ca nu a refuzat sa vada si pe intermediarul dlui Maniu. Maniu pare sa fie nimic mai mult decat un batran neghiob care face spume la gura (in englezeste, a drivelling old fool) si impartasesc punctul de vedere al rusilor daca incearca sa se descotoroseasca de el prin mijloace oneste sau necinstite. Un alt punct care m-a izbit este ca Maniu a incercat in chip intentionat ca sa scurtcircuiteze pe dl Le Rougetel, poate pentru ca acesta nu este receptiv la nonsensurile pe care le debiteaza" - Nota a Sigurantei din 3 noiembrie 1944