Lustratia la romani - Kogalniceanu, epurat in cascada

Experienta istorica a multor popoare pune in evidenta faptul ca ori de cate ori s-a schimbat regimul politic intr-o tara, ori carmuirea acesteia, noii guvernanti s-au grabit sa nege public ca i-ar lega ceva de trecut, s-au delimitat de actele celor de la care au preluat puterea si, uneori, chiar i-au exclus din viata politica sau le-au restrans accesul la aceasta.

Dezbaterile parlamentare pe marginea initiativei legislative aprobate de Senat privind limitarea temporara a accesului la unele functii si demnitati publice a anumitor categorii de persoane ne reamintesc procesul lustratiei la care a fost supus de trei ori la rand eminentul om politic si unul dintre fauritorii Romaniei moderne, marele patriot Mihail Kogalniceanu, in 1866. Lui Kogalniceanu i s-a refuzat validarea mandatului de membru al Adunarii Constituante aleasa in 1866 si apoi de deputat, sub diferite pretexte, care nu au putut sa ascunda adevaratul motiv: apartenenta sa, in calitate de prim-ministru al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la "Vechiul Regim".

POLEMICI. Alegerile lui Kogalniceanu in Adunarea Constituanta au provocat in epoca ample si patimase discutii. Unul dintre membrii Adunarii, deputatul Nicolae Ionescu, avea sa spuna in apararea lui Kogalniceanu: "Nu respingeti un om pentru ca este adversarul principiilor ce profesati. Domnul Kogalniceanu ar putea fi lesne respins in numele moralei publice, ar putea fi respins in numele acelei justitii, care nu este scrisa, dar care se exercita in puterea constiintei publice, a moralitatii si a convingerii tarii. Trebuie sa-l chemati intre dvs. ca sa-l aveti in fata si-l veti vedea in tot minutul rosind si ca un repetinte sa-si marturiseasca pacatul si sa-l iertam". Adversarii poli- tici ai lui Kogalniceanu au sustinut, dimpotriva, ca "pe taramul moral trebuie sa-l dam afara din Camera", intrucat Kogalniceanu s-a facut vinovat de lovitura de stat infaptuita la 2 mai 1866 de domnitorul Cuza.

RECHIZITORIU. "Vina" lui Kogalniceanu trebuia pedepsita, iar sanctiunea nu putea fi decat interzicerea drepturilor sale politice, chiar daca faptele imputate acestuia nu fusesera constatate printr-un act de justitie. Sentinta pronuntata fara drept de apel de deputatul Blaremberg ilustreaza cel mai direct opozitia majoritatii parlamentare fata de adversari, in numele unor false principii de etica politica. "Considerand - spune acesta - ca domnul Mihail Kogalniceanu, ca ministru la 2 mai 1864 prin lovitura de stat, s-a facut culpabil de un sperjur si de un atentat in contra legilor, subscrisii propunem ca Adunarea Romaniei, fara a mai cerceta titlurile alesului, in interesul demnitatii acestui Corp si al moralitatii publice, sa-l respinga din sanul sau."

Atacul impotriva lui Kogalniceanu a fost reluat cu aceeasi virulenta la 5 iunie 1866, cand acesta dobandeste un nou mandat. Adversarii sai repun pe tapet pretextele aduse anterior, votand pentru o noua invalidare, valabila - o afirma deputatul Gh. Stirbei - pentru inca zece alegeri. Kogalniceanu este invalidat din nou. In alegerile din 5 octombrie 1866 va fi reales simultan in cele trei colegii electorale in care isi depusese candidatura. Mandatul sau este din nou contestat, desi deputatul Dimitrie Ghica a facut un apel patetic pentru a se uita greselile trecutului caci, spunea acesta, "e trist ca se mai aude de o impartire in oamenii de la 11 februarie 1866 (data inlaturarii de la domnie a lui Cuza - n.n.) si de la 2 mai 1864" (data loviturii de stat, organizata de Cuza cu sprijinul lui Mihail Kogalniceanu - n.n.).

Introduse intr-o ecuatie politica, lustratia si reconcilierea se exclud reciproc. Rezolvarea ecuatiei presupune moderatie si intelepciune. In istoria moderna si contemporana a civilizatiei europene au existat si situatii cand nu s-a recurs la lustratie, ci s-a optat fara rezerve pentru reconciliere nationala. Astfel, art.11 din Charta constitutionala, adoptata in Franta la 4 iunie 1814, prevedea ca "orice cercetari ale opiniilor si voturilor emise pana la Restauratie sunt interzise. Aceeasi uitare este ceruta tribunalelor si cetatenilor". In felul acesta, poporul francez, dezbinat de Revolutia din iulie 1789 si de curentele revolutionare ulterioare nu a simtit nevoia lustratiei si a progresat social si politic in spiritul patriotic al consensului si al reconcilierii nationale.

Peste un secol si jumatate, Portugalia si Spania au inlaturat si depasit regimuri politice de tip fascist, in acelasi spirit al reconcilierii si reconstructiei democratice. Grecia nu face nici ea exceptie.

Comunismul ca fenomen politic si ca sistem de guvernare trebuie, fara indoiala, condamnat, respins. O lege a lustratiei era, insa, oportuna, ba chiar necesara in Romania, dar nu mai tarziu de 1991. La 16 ani de la revolta populatiei impotriva comunismului ca sistem politic, o lege a lustratiei isi reduce drastic efectele, intrucat destinatarii sai se afla la varsta pensionarii, accesul lor la demnitati si functii publice fiind accidental.

NECONSTITUTIONALITATE. Nu avem intentia de a relua argumentele privind neconstitutionalitatea propunerii legislative privind lustratia, prezentate in avizul consultativ al Consiliului legislativ, precum si in unele luari de pozitie publice. Mentionam insa doar alte doua argumente suplimentare, pentru neconstitutionalitatea proiectului, care nu au fost inca analizate.

A interzice exercitarea dreptului de a ocupa o demnitate sau o functie publica, din cele enuntate in art. 2 al proiectului de lege aprobat de Senat, inseamna a introduce o restrangere a acestuia care are caracter de principiu, dat fiind faptul ca perioada de interdictie ar dura 10 ani de la intrarea in vigoare a legii. Aceasta echivaleaza, practic, cu restrangerea dreptului ca atare, ceea ce contravine insa art. 53 din Constitutie. Potrivit art. 53 din Constitutie, restrangerea dreptului trebuie sa fie un impediment temporar, nu o interdictie de lunga durata, cu caracter de principiu, practic cu efecte permanente.

SCOPUL LEGITIM. CEDO a decis deja in jurisprudenta sa ca notiunea de "necesitate" implica faptul ca ingerinta statului in viata individului - categorie in care putem include si interdictia acestuia de a avea pe timp limitat accesul la functii publi-ce - corespunde unei nevoi sociale imperioase si in mod special trebuie sa fie proportionala cu scopul legitim urmarit. Societatea democratica presupune prin ea insasi accesul egal al cetatenilor la magistraturile Cetatii, egalitatea de sanse, or tocmai aceste drepturi sunt negate prin Legea lustratiei. Intr-un stat de drept, cetatenii - ca particule sociale ale poporului - sunt detinatori de suveranitate, iar statul trebuie sa le asigure exercitiul suveranitatii. Aceasta presupune insa nu numai dreptul de a vota, ci si dreptul de a fi ales. Legea lustratiei neaga acest drept primar al omului. Numai instantele de judecata au competenta sa interzica drepturile politice ale unui individ, tocmai pentru ca instantele nu sunt prinse in jocul politic. Dupa 16 ani de la inlaturarea regimului comunist totalitar, o lege a lustratiei ar avea efecte minore. Viata ii va indeparta de la sine pe cei vizati in lege de la demnitati si functii publice, dovedind prin aceasta ca este cel mai intelept legiuitor.

PLACA SE REPETA SUB TOATE REGIMURILE

Drama lui Kogalniceanu nu este singulara in istoria politica a poporului roman. Peste sapte decenii, regele Carol al II-lea ii va persecuta pe legionarii lui Codreanu, pentru ca ii erau inversunati adversari politici. La randul sau, legionarul Hora Sima isi va inlatura pe unii dintre adversari, inclusiv interzicandu-le accesul la demnitati si functii publice. Generalul Ion Antonescu se va razboi cu legionarii simisti, iar dupa 23 august 1944, comunistii, taranistii, liberalii si social-democratii vor milita la unison pentru purificarea administratiei publice. Intors de la Moscova unde semnase Conventia de armistitiu cu Puterile Aliate, ministrul comunist de Justitie, Lucretiu Patrascanu, anunta public inlaturarea din viata publica "a tuturor instrumentelor vechiului regim". In realizarea acestui obiectiv guvernamental comun, Guvernul Sa-natescu a adoptat Decretul-lege nr.1701 pentru purificarea administratiilor publice, care a fost apoi modificat si completat printr-o suita de alte acte normative, creandu-se, in cele din urma, un cadru legislativ unitar prin adoptarea Legii nr. 217 din 30 martie 1945. Noua lege stabilea conditiile pentru epurarea intregului aparat de stat. Legislatia prin care s-a impus, intre altele, impiedicarea anumitor persoane de a ocupa functii publice in aparatul de stat, a culminat, dupa cum este cunoscut, cu cele doua legi adoptate in ianuarie 1945, prin care s-au adoptat prime masuri de stabilire a unei raspunderi penale si politice a persoanelor vinovate "de starile create in Romania ca urmare a unei activitati politice duse impotriva intereselor tarii si ale poporului roman", precum si cu Legea nr. 312 din 24 aprilie 1945. Ulterior, in anii regimului comunist totalitar, partidul unic a continuat aceasta politica pana cand intregul aparat de stat a fost supus unei lustratii generale. Numai atunci s-a renuntat la vendeta politica.