MARGARETA PÂSLARU /Feminitatea, cea mai gingaşă forţă din lume

Margareta Pâslaru a fost fără îndoială un model pentru o generaţie întreagă. Mii de fete şi-au făcut între ora de matematică şi dirigenţie vestita aluniţă cu creionul chimic. Multe altele suferă şi acum după pieptănătura care ajunsese mai la modă decât a celebrei Mireille Mathieu şi după care plângeau în zadar la ieşirea din salonul de coafură.

Cu cât ajungi să o cunoşti mai bine, cu atât îţi dai seama că este o persoană care nu se poate înscrie în tipare. Vrei să o aşezi într-o matriţă şi nu poţi. Încerci să faci socoteala anilor şi nu o poţi vedea decât ca fetiţa aceea cu codiţe, ochi albaştri şi glas tulburător, care debuta pe scena casei de cultură. O cheamă Margareta, dar afli cu stupoare că îi plac freziile, în special cele galbene. De ce? "Fiindcă au un parfum discret, rezistă mult, îmbobocesc pe rând şi se usucă frumos, păstrându-şi ţinuta în vază mult timp după ce consumă apa." Ştii că este "Rac", dar răspunde cu dezinvoltură la singurul punct comun cu zodia, care este creativitatea deosebită, în rest, de caracterul gospodăresc nu o leagă decât "pungăleala" una câte una a sute şi sute de paiete pe rochiile de scenă. Crezi că are superstiţii ca atâtea vedete şi descoperi că singurul lucru de care se fereşte este acela de a vorbi despre proiectele aflate în stare incipientă de concepere. A sta de vorbă cu Margareta Pâslaru este o experienţă aflată undeva la limita dintre perfecţionism şi încântare. Răspunsurile sale au ceva din poezia exotică, din curentul "haiku". Şi, întocmai ca aceasta, au darul ca, în spatele formei scurte şi concise să îţi ofere o evidentă stimulare a imaginaţiei, o invitaţie la meditaţie. Ce este fericirea? "Libertatea!" Care este definiţia frumosului? "Armonia între spirit şi formă." Ce este feminitatea? "Este o forţă, aparent gingaşă."

ORIZONTURI
Poate că nu întâmplător, clasica întrebare "Ce amintiri aveţi de la debutul dumneavoastră?" nu are nici o valoare în cazul Margaretei Pâslaru. Şi nici un singur răspuns. Fiindcă întrebarea ar trebui multiplicată cu doi, cu patru, cu şase, de câte ori este nevoie pentru a acoperi întreaga arie de activităţi artistice aflată, aşa cum îi place să spună, şi acum într-o continuă devenire. "Fiecare debut a însemnat progres; Casa de cultură Griviţa Roşie alături de orchestra Paul Ghenter şi premiul I pe Capitală la mişcarea artiştilor amatori, apoi duetul cu Marina Voica în studioul televiziunii acompaniat de Petre Firulescu, regia Valeriu Lazarov; prima înregistrare la Radio - «Chemarea mării» de George Grigoriu, sub bagheta marelui dirijor Sile Dinicu; primul disc la Electrecord; debutul în teatru; primele compoziţii proprii; primul film; debutul în muzica populară."

Toate acestea i-au deschis noi orizonturi treaptă cu treaptă. Astfel că, dacă ar trebui acum să mulţumească întocmai "unchiului" Oscar sau "mătuşii" Grammy, lista ar fi destul de lungă şi fără nici o menţiune de complezenţă. "Ar trebui să mulţumesc în primul rând maestrului Grigoriu, dar şi altor 61 de campozitori pentru muzica uşoară, doamnei Ileana Pop şi domnului Lazarov, apoi doamnei Maria Tănase pentru descoperirea şi abordarea comorii care înseamnă genul popular, domnului Liviu Ciulei pentru debutul în teatru, lui Francisc Munteanu, doamnei Elisabeta Bostan - care mi-a dat trei roluri în acelaşi film, dânsa fiind adevărata zână din Veronica, fiindcă dânsa a făcut adevărate minuni regizând filmul -, regizorului Lucian Bratu, care a crezut în mine ca actriţă de film, încredinţându-mi primul rol de proză de la început şi până la sfârşit, astfel că nici măcar muzica de generic nu am interpretat-o eu. Am numai cuvinte de mulţumire, de asemeni, pentru Ştefan Iordache, Dem Rădulescu, Florian Pittiş, Marin Moraru, Ileana Stana Ionescu şi alţi mari actori, numai unul şi unul, lângă care am jucat. Amintirea lor m-a însoţit permanent indiferent ce am făcut, indiferent unde am fost."

"MAMA, CITEŞTE-LE POVEŞTI!"
Experienţa americană nu a însemnat numai galeria de artă sau trecerea de partea cealaltă a camerei de filmat. A însemnat şi descoperirea faptului că a face bine celor din jur poate avea noi şi neaşteptate definiţii. Nu e plăcut să mergi într-un spital, nu e plăcut să iei asupra ta durerea, spaima, suferinţa altuia. Şi nu oricine o poate face. "Într-adevăr, nu oricine! Eu am avut nevoie, de exemplu, de recomandarea prietenelor mele care făceau deja voluntariat. De fapt aşa a început totul. Am vrut să ajut şi eu societatea aşa cum făceau ele. Am început cu un program pentru persoanele în etate care nu se puteau descurca singure." Timp de mai mulţi ani a dus o dată pe săptămână, miercurea, fiindcă atunci îi permitea programul, casolete cu mâncare bătrânilor înscrişi în programul "Meal on Wheeals". I-au plăcut simplitatea tipic americană a organizării şi generozitatea unui asemenea gest. "Nu era vorba numai despre mâncare, intrai în casa unui bătrân, dar şi în viaţa lui. Întotdeauna era loc şi de o vorbă bună, care de cele mai multe ori conta mult mai mult decât casoleta albă, caldă, cu mâncare de regim." Ideea extinderii voluntariatului la copii i-a venit stând de vorbă, la coadă pentru casolete, cu alţi participanţi la program. "De la acei oameni minunaţi am aflat că există un spital unde copiilor nu le-ar strica un ajutor în plus. Dar nu ştiam cum să fac. Ideea a venit de la fiica mea, care mi-a spus: «Mama, citeşte-le poveşti, aşa cum îmi făceai mie când eram mică!». Aşa a început totul, asta fac şi astăzi în România, la Spitalul Grigore Alexandrescu." A fost greu să citească poveşti unor copii străini într-o limbă străină? Nici vorbă. Doar emoţia a fost puternică prima dată, ca pe scenă. "În fond e un rol. Accentul meu m-a ajutat să interpretez cât mai veridic personajele. Ursul vorbea într-un fel, vrăbiuţa în altul. Încet, încet, instinctul matern şi-a spus cuvântul, a întrecut emoţiile şi am ajuns să citesc întocmai aşa cum o făceam pentru propriul meu copil. Şi acest lucru se simte imediat."

BRANDUL "MARGARETA"
Rochiile cântăreţei stârneau invidie la fiecare apariţie. De aceea i-ar fi fost foarte uşor, poate că nu în America, dar cu siguranţă în România, să deschidă o casă de modă. Dar a preferat  "lucrul în galerii de artă şi apoi în televiziune, producând şi regizând minidocumentare, programe artistic-educative, emisiuni în sprijinul organizaţiilor umanitare. Revenind la îmbrăcămintea despre care aţi pomenit, ea punea în valoare piesa, servea momentul artistic. Unii au declarat că am rămas «o firmă» prin realizări pe multiple planuri, prin faptul că am deschis drumuri noi colegilor de breaslă, inspirându-i. Eu cred că fiecare artist creează o treaptă care serveşte la urcuşul noilor talente." Mai trebuie spus că brandul "Margareta" nu a fost întotdeauna unul fericit. În pofida a ceea ce s-a crezut atât timp, cenzura a funcţionat şi în cazul artistei, despre care se spunea că are toate porţile deschise. De multe ori imprima piese noi, cu vestimentaţie deosebită, cu scenografie modernă şi decoruri îndrăzneţe şi aştepta în zadar difuzarea pe post. Cel mai rău era când se întâmpla la revelioane, atunci când toată familia stătea cu ochii pe micul ecran pentru un cântec scos în ultima secundă la montaj. "Visam lucruri atât de imposibile la vremea aceea, încât am îndrăznit mai mult decât mi s-a permis. Şi, de multe ori, rezultatul nu era cel aşteptat. Ce făceam în asemenea situaţii? Trăgeam un plâns bun, îmi ştergeam ochii de lacrimi şi o luam de la capăt!"

Ascultându-i răspunsurile, ai impresia că existenţa i-a fost un şir de minunate şi fericite momente. Şi cu toate acestea... De ce se teme cel mai tare în viaţă? "În general nu îmi este frică, eu îmi văd de arta mea. De succes mă tem uneori, fiindcă stârneşte invidii şi răutăţi." Şi, totuşi, relaţiile cu partenerii de scenă au fost dintotdeauna excelente. Voica, Similea, Dauer, Chiriac? "Le admir şi le apreciez pe toate şi mă stimulează ori de câte ori apărem împreună. Ştiţi care e frumuseţea? Că fiecare dintre noi are publicul ei, admiratorii pentru care cântă, astfel că nu există practic o competiţie între noi. Singura întrecere pentru mine este cea cu mine însămi. Perfecţionismul pentru care unii mă critică este o sursă de nefericire, pentru că ştiu că se poate întotdeauna mai mult, mai bine. Din acest punct de vedere sunt  într-o continuă competiţie, dar cu mine însămi."

"IMPRESARUL MEU E TELEFONUL"
Circula zvonul - "până la apariţia din filmul Tunelul, unde am jucat un rol de vampă şi am fost îmbrăcată ca atare" - că are o problemă, o cicatrice sau alte semne şi că de aceea apare în permanenţă cu rochii şi bluze pe gât. Conciliantă cu mai tânăra generaţie, crede că decolteul nu exclude neapărat harul de a cânta şi că, oricât de bună voce ar avea cineva, inexistenţa aptitudinilor de show ar fi un serios handicap. Dar, dacă ar fi fost nevoită să debuteze acum, este convinsă că valoarea s-ar impune şi fără alte "ingrediente". Poate că o problemă ar putea fi lipsa unui impresar, fiindcă în toată perioada carierei singurul "agent artistic" a fost... telefonul. "Alo, ştiţi, sunt compozitorul cutare... v-am scris o piesă" sau "Domnul regizor cutărescu vă cheamă la o probă". Rămânea la latitudinea artistei dacă mergea sau nu. Pe măsura trecerii timpului şi-a permis să şi refuze piese sau roluri despre care credea că nu i se potrivesc. "Lipsa impresarului a fost resimţită de toată generaţia mea, dar e adevărat că nu exista nici industria spectacolului de acum. În ceea ce mă priveşte, am rămas fidelă aceleiaşi metode: să sune telefonul. Asta înseamnă că exişti. Şi, slavă Domnului, sună!" 

Proiecte de viitor? Nu îi place să povestească despre ele până când nu sunt măcar în proporţie de cincizeci la sută realizate. Este poate singura superstiţie pe care şi-a permis-o în viaţă şi nici de data aceasta nu a făcut o excepţie. Doar despre CD-ul cu poveşti pentru copii în spital acceptă să vorbească. În zilele realizării interviului urma să finalizeze imprimările, deci criteriul drumului pe jumătate parcurs a fost îndeplinit. Poveştile lui Hans Christian Andersen îşi vor găsi din nou vocea ideală şi drumul cel mai scurt spre sufletul micuţilor aflaţi în suferinţă. De data aceasta pe suport electronic, astfel că vor putea beneficia de glasul cald al Margaretei Pâslaru, "doamna cu păpuşele pe deget", ori de câte ori vor simţi nevoia. 

S-A NĂSCUT PENTRU A FI ARTIST
Ce am mai putea afla despre un om, un artist despre care în decursul anilor s-a scris aproape totul? Că alege culorile în funcţie de starea emoţională, "mov în toate nuanţele, negru şi alb şi, în anumite ocazii, chiar roşu". Că adoră să citească şi că simte aceeaşi bucurie şi cu o carte pe genunchi, pe fotoliul din faţa şemineului, şi cu căştile pe urechi în faţa laptopului, ascultând cu plăcere o "e-book" într-o interpretare de excepţie. Că nu îi place să fie întrebată ce regretă că nu a făcut în viaţă, deoarece consideră că mai are încă multe de făcut pe acest Pământ. Că o trezeşte dis-de-dimineaţă pisoiul bengalez, că nu crede că două zile pot fi la fel şi că cea în care nu a compus, nu a scris sau nu a citit un rând este pierdută. Că prietenii artişti de peste Ocean îi spun că nu e posibil să doneze toate drepturile de autor din actele de caritate când practica generală este de 10 cenţi la un dolar. Că preţul pe care l-a plătit celebrităţii sunt poveştile inventate şi publicate fără măcar o sumară verificare.

Trăim în epoca decolteului adânc în loc de talent şi a tatuajului pe post de voce. Margareta Pâslaru nu a făcut niciodată uz de astfel de "arme" pentru a se afirma.

Întâlnirea cu doamna Margareta Pâslaru a avut cu siguranţă ceva aparte. Poate senzaţia că puteam realiza acest interviu oriunde, chiar şi pe un colţ de masă, pe stradă sau într-un hol de aşteptare din Gara de Nord. Fără vedetisme, fără false probleme. Fără ocolişuri de dragul suspansului. Crede cu tărie că fiecare s-a născut pentru a face ceva anume în viaţă. Domnia sa simte că s-a născut pentru a fi artistă.