Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Vă daţi seama ce se va întâmpla acum în sistemul sanitar când scad pensiile, salariile, cresc preţurile la medicamente!? Oamenii vor deveni din ce în ce mai bolnavi, fiindcă vor mânca mai puţin şi îşi vor lua medicamente mai puţine. Vor veni într-un spital unde vor primi o hârtiuţă pe care scrie: cumpără-ţi mata' aia şi aia. Ce se va întâmpla cu ei!? Nişte bătrâni de 70-80 de ani care ajung într-un spital de bolnavi ce sunt, şi tu, medic, îi trimiţi să-şi cumpere medicamente. Pentru asta nu le cer politicienilor să vină să stea cu noi în spital să vadă cum e, dar e nevoie de o înţelegere minimală umană. Există un sindrom în psihiatrie când îţi lipseşte capacitatea de a avea emoţii. Eşti ca un robot. Aşa sunt ei, stau cu nişte hârtii în faţă: astea-s intrările, ieşirile, cel mai uşor e să tai salarii şi pensii.
● Daţi-mi şi răspunsul la întrebarea asta. Ce se va întâmpla?
Pacienţii aflaţi în situaţia asta vor muri, doctorii tineri pleacă. Eu nu plec de prost ce sunt. Sincer vă spun, am aplicat la un moment dat. Îmi ofereau atunci un post mult sub nivelul meu de pregătire pentru care îmi dădeau 2.500 de lire pentru doar două săptămâni de lucru. Am ajuns în situaţia în care faptul că nu pot să lucrez pe specializarea mea nu mai reprezintă aşa o problemă. De câte ori intru în sala de operaţie am un stres că am nevoie de ceva şi mă trezesc în clipa aia că n-am. Şi nu poţi anticipa tot. Colegii mei tineri, care pleacă într-un sistem de spitalizare serios, pleacă pe salarii începând de la 3.000 de euro în sus.
Venitul meu aici, însumând gărzi, vechime, ajunge la 700 de euro pe lună. Am ajuns într-o situaţie în sala de operaţie când nu aveam nimic din ce aveam nevoie. Trebuia să fac un anumit tip de secţiune, noroc că mi-am adus aminte cum făcea profesorul Coman. A fost ca-n 1950. Eu am un mare respect pentru profesorii de atunci, dar, între timp, medicina a devenit mult mai exigentă. O rată a mortalităţii era atunci, alta e acum. Nu se mai admit astfel de lucruri. Noi am avut un anumit standard până acum câţiva ani, iar standardul acesta se deteriorează progresiv în ceea ce priveşte partea profesională. Ce satisfacţie mai poţi să ai ca medic când preocuparea ta fundamentală e cum să fentezi situaţia?! Poţi să ai o satisfacţie de dealer, că, uite, am făcut o şmecherie cu firele alea, în loc să le pun aşa le-am pus altfel. Ăsta e meşteşug, nu e profesie!
● E singurul aspect pentru care ne pleacă medicii?
Sunt trei aspecte. Salariul ar fi primul dintre ele. Apoi sunt condiţiile de lucru. Aici mai puţin faci medicină cât te căzneşti să improvizezi. Al treilea aspect este lipsa de respect care ne înconjoară. Există o motivaţie care vine şi din interiorul corpului medical, şi e de discutat aspectul ăsta. Dar nu toţi medicii condiţionează actul medical. Sunt nişte colegi de la anestezie care au plecat la un mare spital din Berlin, nu ştiau nici germană, le-au dat un salariu de 4.000 de euro şi, pentru că aveau copil, spitalul s-a angajat să plătească pentru el ca să-l ţină mai mult după program astfel încât ei să poată să-şi facă treaba. Cum să nu te duci?! Trebuie să fii prost ca noi, ăştia care n-am plecat la timp. Pentru ce să rămâi, pentru apostolat? Apostolatul nu ţine de foame. Stresul meu cel mai mare este cum îmi formez copilul, şi asta costă bani. Pot să am o mare dorinţă de a face bine, dar am nevoie de banii ăştia.
● Există vreun motiv pentru care un medic ar vrea să rămână aici?
Vă spun foarte sincer că eu, dacă nu aveam acest angajament public, aş fi făcut tot ce mi-ar fi stat în putinţă să plec. Au fost multe lucruri bune care s-au întâmplat în serviciul pe care l-am condus, în spitalele în care am lucrat, dar, gata, nu mai pot. Şi nu sunt singur, nu vorbesc în numele meu, noi, medicii, numai despre asta vorbim. Singurul motiv care mă mână este fiică-mea. Şi, surprinzător, vorbind cu ceilalţi colegi, am ajuns la un numitor comun, toţi ne pregătim copiii să plece ei, să nu facă greşeala pe care am făcut-o noi şi să rămână în această ţară.
Există nişte norme europene care spun că, în specialitatea X, un medic trebuie să deservească în spital atâtea paturi, că un medic de familie trebuie să aibă atâţia pacienţi. La noi, un medic are mult mai mult. Cei care pleacă, pleacă într-un moment în care noi oricum suntem insuficienţi.
● Ce face un pacient care nu are bani să-şi plătească medicamentele?
Vă dau un exemplu: am avut în salon un pacient care îşi putea permite să-şi cumpere antibioticele şi unul care nu putea. Şi, dacă vreţi, aici e unul dintre motivele pentru care cineva ar vrea să rămână în România. Familia celui care îşi putea permite i-a luat şi celui de-alături. Oricum, se face frecvent un fel de troc, dacă unul a scăpat repede a lăsat medicamentele aici, pentru ceilalţi. Dacă nu funcţionează niciuna dintre variantele astea, ridici din umeri. Ce să faci!? Când poţi să cumperi, cumperi, dar nu poţi să o faci pentru toţi.
● Care ar fi soluţia?
Ceea ce lipseşte fundamental sistemului de sănătate românesc este viziunea, modul în care el trebuie să funcţioneze. În momentul de faţă, el este un sistem care pulsează anarhic, e ca un şarpe care se zvârcoleşte într-o parte şi-n alta. N-are cap, n-are coadă nu ştie unde se duce, de ce face una sau alta. Pentru asta trebuie o politică de sănătate, să se adune ăia care ştiu şi să implementeze acest sistem în care, după mine, prima mişcare este depolitizarea Casei de Asigurări de Sănătate. Pe lângă funcţia de seif, ea trebuie să capete şi funcţia de bancă, de actor pe pieţe. Aşa se face în Franţa, în Germania, unde casele de asigurări nu numai că iau nişte bani, dar se preocupă să-i şi înmulţească.
Din scrisoarea deschisă:
"Funcţionez într-un serviciu chirurgical de urgenţă. În ţările din comunitatea cărora am ajuns şi noi să facem parte, specialitatea mea este considerată una de vârf (...) Ca să fiu mai specific, la acelaşi număr de paturi pe care îl are serviciul nostru, în Germania sunt angajaţi şase medici specialişti, la care se adaugă un număr apreciabil de medici rezidenţi, toţi având drept de gardă. În cele mai bune zile ale noastre, noi am funcţionat cu trei medici specialişti şi cu trei rezidenţi care aveau, doar parţial, drept de gardă. Numărul asistentelor din ţările civilizate este de două ori mai mare decât la noi, asta ca să nu mai menţionez personalul care se ocupă cu scriptologia... În alte locuri, medicii sunt medici, domnule ministru - singurul lor obiect de interes sunt pacienţii şi profesia, ceea ce le permite să aibă timpul necesar nu numai pentru practica medicală nemijlocită, ci şi pentru comunicare cu bolnavii, pentru lucrări ştiinţifice şi pentru studiu - toate acestea alcătuind medicina, după cum bine ştiţi. Fireşte că la noi este imposibil să atingem aceste deziderate, chiar dacă funcţionăm în acelaşi an de graţie, 2009, cu Germania, Franţa, Spania, Italia, Marea Bitanie, dar şi cu Polonia, Ungaria, Croaţia şi Slovacia.... Acest lucru are loc şi din vina mea, domnule ministru, şi iată în ce fel. Dintr-o naivitate de care acum îmi pare rău, am fost de acord ca împreună cu colegii mei să asigurăm urgenţele în timpul nostru liber, neplătiţi, ba chiar dând bani din buzunar. Speram (oh, sfântă imbecilitate!) că doi dintre mai tinerii noştri colaboratori vor fi recompensaţi pentru cei trei (3!) ani de alergătură pe benzina lor sau cu taxiul, în zile de sărbătoare sau, pur şi simplu de weekend, asta ca să nu mai amintesc de zilele săptămânii, indiferent de ora din zi sau din noapte, speram, aşadar, ca în schimbul acestui serviciu, cei doi colegi mai tineri ai noştri să obţină post în spitalul în care au muncit fără rezerve, chiar şi în tranşe de 48 de ore neîntrerupte, fără să solicite vreo clipă contravaloarea muncii lor nici de la pacienţi şi nici de la cei care erau îndrituiţi să-i plătească. Nu a fost să fie aşa. După ce spitalul şi-a văzut 3 ani de urgenţe acoperite fără să scoată măcar un leu vechi din buzunar cu plata salariilor, colegii mei mai tineri s-au trezit cu un post temporar pe care să-l împartă la doi. Ştiţi cu cât erau plătiţi, fiecare, ca proaspeţi medici specialişti? Cu zece milioane de lei pe lună, domnule ministru!" (dr. Florin Chirculescu)
