Meserie atîrnată de coardă

RISC ● Unii dintre alpiniştii utilitari au lucrat pe faţada unor  turnuri înalte de 360 de metri
Mulţi dintre ei şi-au lăsat meseria, după ani petrecuţi pe băncile facultăţii, şi au ales să escaladeze clădirile. Se caţără pe planuri verticale, la înălţimi de zeci, chiar sute de metri, de parcă nu pămîntul ar fi fost tărîmul pe care ar fi mers de cînd se ştiu. Sînt alpiniştii utilitari.

RISC ● Unii dintre alpiniştii utilitari au lucrat pe faţada unor  turnuri înalte de 360 de metri
Mulţi dintre ei şi-au lăsat meseria, după ani petrecuţi pe băncile facultăţii, şi au ales să escaladeze clădirile. Se caţără pe planuri verticale, la înălţimi de zeci, chiar sute de metri, de parcă nu pămîntul ar fi fost tărîmul pe care ar fi mers de cînd se ştiu. Sînt alpiniştii utilitari.
Ei redau lumina încăperilor cînd geamurile zgîrie-norilor se înnegresc de mizerie, vopsesc, pun piloni, taie copaci. Pe toate, atîrnînd de două corzi, care la cea mai fină tăietură de lamă se pot frînge precum un fir de aţă.

A făcut alpinism utilitar pe timpul lui Ceauşescu, fără să ştie măcar că el a fost printre primii care a introdus termenul în vocabularul celor puşi pe treabă, la înălţime. S-a căţărat pe clădiri înalte şi de 360 de metri, fără vreun fior de teamă să i se strecoare în oase. A vopsit clădiri la peste 120 de metri înălţime, a consolidat turnuri, a făcut expertizarea coşurilor de fum de la Baia Mare, a atîrnat de o coardă ore întregi, ştiind că dedesubt era doar un gol imens. Şi-a lăsat meseria de inginer mecanic şi, după mai bine de 30 de ani de alpinism de performanţă, dar şi de alpinism utilitar, Dan Vasilescu şi-a spus că-i timpul să-i caţere pe coardă şi pe alţi tineri, dornici de trăiri intense. Astfel că prin 2000, cînd pe clădirile aproape de nori nu prea vedeai oamenii-păianjeni, a înfiinţat prima şcoală din România în care tinerii puteau să înveţe cum să-şi pregătească echipamentul, cum să facă nodurile sau care sînt manevrele de bază pentru orice alpinist.

ŞAPTE ORE ÎN AER. Darie Petre i-a fost unul dintre cei mai buni ucenici. Dimineaţa mergea la serviciu, după-amiaza la facultate, iar pe-nserat îşi lega cele două corzi, îşi punea hamul şi casca de protecţie şi în cîteva minute era cocoţat pe clădiri înalte şi de 70 de metri. A spălat geamuri, a vopsit acoperişuri şi pereţi, a montat piloni şi de 50 de ori mai înalţi decît el, a fost la un pas să se prăbuşească în gol, însă, la sfîrşitul zilei de lucru, pe toate le uita. "Priveam în zare şi de pe clădirea pe care eram puteam să văd, cîteodată, munţii”, îşi aminteşte Petre. Are 30 de ani. Şi de aproape opt ani tot cu coarda în spate şi hamurile după el îl vezi. Uneori a stat suspendat în aer şi şapte ore consecutiv. Pasiunea pentru căţărat şi-a descoperit-o de mic. Taberele la munte, drumeţiile şi traseele l-au ajutat ca prin clasa a X-a să fie unul dintre cei mai buni alpinişti ai clubului la care se înscrisese ca voluntar-salvator. "Cu timpul am transformat pasiunea într-un job”, spune Petre. Era student cînd s-a ivit prima ocazie de a cîştiga bani prin pasiunea sa. Tabla bisericii de pe strada pe care locuia trebuia să fie vopsită. La început, preotul s-a cam codit cînd a auzit că el împreună cu încă doi prieteni, la fel de tineri şi de entuziaşti, vor să se cocoaţe la 20 de metri înălţime, însă perseverenţa celor trei a dat roade. Astfel că, de-ndată ce şi-au văzut echipamenetele cumpărate, tinerii şi-au luat inima în dinţi, au ţinut strîns de coardă şi debutul în alpinismul utilitar a fost făcut.

ALPINIST CU FRICĂ DE ÎNĂLŢIMI. Acum, Petre lucrează cu încă opt oameni. Jumătate din ei, studenţi. I-a luat, i-a şcolit, le-a pus instrumentele de lucru în mînă şi, de-ndată ce a văzut că ştiu să folosească şi o bormaşină, ba şi o pensulă sau un ciocan, i-a angajat, şi pe 20-25 de milioane de lei pe lună. "Trebuie să văd că le place, că nu au teamă şi că sînt responsabili. Nu suport să fii teribilist într-o astfel de meserie. E nevoie de atenţie şi seriozitate, altfel, poţi să te răneşti sau chiar să mori. Şi e şi mai bine dăcă la bază eşti electrician, lăcătuş sau constructor”, spune Petre, şi vocea-i devine gravă. Valentin însă a preferat să lucreze singur, deşi, spune el, "e foarte bine să se muncească în echipă. Astea-s regulile. Se poate întîmpla orice sus, aşa că ai nevoie de un partener, dar, atunci cînd nu găsesc pe nimeni care să mă ajute, mă descurc şi singur”, zice bărbatul de 41 de ani şi zâmbeşte. "Probabil că mă credeţi nebun, nu?, mai ales dacă vă spun cum am început să lucrez în domeniul asta?”, mă întreabă bărbatul, tatăl unei fetiţe de 13 ani, îngrozită de fiecare dată cînd părintele ei o roagă să se urce pe o coardă. Valentin Pele lucra în construcţii şi amenajări interioare. La una dintre lucrările pe care le avea de efectuat şi-a dat seama că trebuie să ajungă pe acoperişul blocului. Nu a stat pe gînduri, a luat un taburet, l-a pus pe marginea acoperişului şi s-a apucat să împrejmuiască cu sîrmă ghimpată locul. "Blocul era de 14 etaje. Dacă mişcam cîţiva centimetri scaunul, oricînd aş fi putut să mă prăbuşesc. Atunci am avut emoţii şi în toată zăpăceala aia mi-am dat seamă că trebuie să mă asigur, că trebuie să am grijă de viaţa mea. Aşa am început să îmi cumpăr corzi, hamuri şi să practic alpinismul utilitar.” Paradoxal, spune că îi este frică de înălţime, "dar tare satisfăcut sînt atunci cînd reuşesc să fac ce îmi propun, la 80 de metri altitudine”.

MESERII ABANDONATE. Nici toaletările de arbori, unele dintre cele mai grele şi mai riscante acţiuni, nici spălatul geamurilor, nici fixarea de piloni nu-i plac atît de mult lui Valentin precum descarcerarea. I s-a întîmplat de zeci de ori să audă la telefon vocile disperate ale oamenilor care nu aveau cum să intre în propria locuinţă. Motivul, simplu şi la îndemînă uitucilor: cheia rămăsese în interiorul casei. "Îmi place să mă caţăr pe blocuri, pentru că ştiu că în acel moment chiar pot ajuta pe cineva. Dacă nu ar fi alpiniştii, oamenii ar trebui să-şi spargă uşa, să cheme meşterul. Cu noi scapă repede şi ieftin. Într-o seară am întrebat: «Aveţi ceva în balcon, pot să intru prin el?» «Sigur», mi-a răspus femeia, dornică să ajungă cît mai repede în casă. Mi-am pregătit echipamentul, am ajuns la geam, şi am aterizat chiar într-un butoi cu varză‘‘, povesteşte bărbatul, amuzîndu-se. Alte dăţi a fost nevoit să se strecoare pe un geam minuscul, de la baie şi a reuşit, spre uimirea proprietarului. I s-a întîmplat să salveze pisicile  aiurite ajunse prin copacilor, dar Valentin nu s-ar plînge, Doamne fereşte. Cu toate că arşiţa o suportă la înălţimi cu prosopul umezit mereu, sub cască, iar gerurile îi mai amorţesc mîinile şi picioarele cînd trebuie să adune sloiurile de gheaţă de pe clădiri sau să fie atent să nu cadă munţii de zăpadă peste el, adunaţi pe streaşini sau acoperişuri... Şi-a dat meseria de inginer auto pe cea în care adrenalina îl ţine în viaţă şi nu ar regreta nici dacă "treaba nu ar fi mers la fel de bine precum merge acum‘‘. Ca şi Valentin, Răzvan a renunţat şi el la meseria sa, de doctor, cucerit de înălţimi. Cu toţii şi-au abandonat birourile şi s-au lăsat cuprinşi de magia aventurii pe coardă. Cînd privesc în jos, nu văd golul în care ar putea să cadă, ci frumuseţea şi rînduiala lucrurilor. Acolo, de sus, lumea le pare ca un joc de puzzle.  Generoasă şi uimitoare, prin măreţia şi prin imaginile pe care le fixează pe retina alpiniştilor, a "nebunilor” cu inimă tare. Imaginile despre care spun ei constituie, poate, "recompensa noastră supremă‘‘.

Reguli care fentează moartea

Dan Vasilescu, instructorul a peste 3.000 de alpinişti utilitari, consideră că pentru a lucra în această breaslă "e musai să ai un curs practic şi teoretic la bază. Acum, firmele care angajează astfel de oameni care să se caţere pe clădiri îi trimit la pregătire.
E vital să ştii să faci noduri, să îţi aranjezi echipamentul, să îţi asiguri singur protecţia. Numai tu, cel care pui corzile şi hamul pe tine, poţi să te fereşti de necazuri şi de accidente”. La cursurile ţinute de instructor au participat şi cîteva fete pasionate de alpinism. Cel mai prost plătit, în viziunea lui Vasilescu, este tăiatul copacilor, iar cel mai bine plătită, munca în telecomunicaţii.

Momente grele

Darie Petre niciodată nu a avut coşmaruri că s-ar putea prăbuşi în aer, deşi, mărturiseşte cu voce scăzută, "mi se înmuia inima cînd auzeam de cazuri în care colegi de-ai noştri au murit, fie pentru că nu s-au asigurat cu două corzi, ci numai cu una care s-a ros de un cuter pe care îl avea în rucsac şi astfel a căzut într-o secundă, fie pentru că, neavînd casca pusă pe cap, au căzut şi s-au zdrobit de caldarîm. Dar, dacă eşti atent, 95% din riscuri le poţi acoperi tu”, spune hotărît proaspătul patron de firmă, care a putut cîştiga de la o singură lucrare, în doar cîteva săptămîni, şi 20.000 de euro. "E multă muncă şi sînt multe emoţii. Mi s-a întîmplat o dată, cînd mă aflăm pe clădirea Poştei Titan, să simt că paralizez. Îmi legasem coarda de un pilon dintr-un pod, apoi o înfăşurasem de un paratrăsnet. Trebuia să spăl geamurile. Nici nu ştiu cum muchia de care se ţinea coarda a cedat şi eu m-am văzut dintr-o dată zburînd. Am picat în gol cam 4 metri. A durat doar cîteva secunde, dar eu am crezut că atunci îmi găsesc sfîrşitul. Noroc cu cealaltă coardă de care eram legat. Mi-am revenit. Am rîs, dar nodul tot îmi rămăsese în gît‘‘.