Mica Românie de la Polul Sud

Antarctica - infernul îngheţat de la celălalt capăt al lumii, unde departe de casă, Tricolorul fâlfâie, de câţiva ani buni, deasupra unei Românii neştiute, inaccesibile nouă, oamenilor de rând. O palmă de teren care poate adăposti doar câţiva locuitori. Acolo, într-un mediu ostil, unde până şi viaţa de zi cu zi devine adeseori un sport extrem, se află Mica Românie de la Polul Sud.

Această Românie îndepărtată nu este o entitate politică. Şi cu atât mai puţin o "enclavă" smulsă de la pinguinii imperiali care hălăduiesc acolo de o veşnicie. De fapt, numele adevărat al acestei lumi minuscule, recunoscut însă de toată comunitatea ştiinţifică internaţională, este "Law-Racoviţă", prima şi până acum unica noastră staţie permanentă de cercetare ştiinţifică din Antarctica. Înfiinţarea şi existenţa ei sunt strâns legate de numele inginerului Teodor Ghe. Negoiţă.

INDIANA JONES DE ROMÂNIA
Savant, explorator, aventurier? Ing. dr Teodor Ghe. Negoiţă este toate acestea la un loc. Dacă Staţia Ştiinţifică "Law-Racoviţă" ar fi fost o catedrală, i-am fi găsit portretul în locul de cinste rezervat ctitorului. Iar dacă Steven Spielberg l-ar fi cunoscut pe acest român, ar fi putut foarte bine să-l ia drept model pentru celebrul Indiana Jones.

La prima vedere, Negoiţă pare un om obişnuit pe care ţi-l închipui, mai curând, într-un amfiteatru, vorbindu-le studenţilor despre ştiinţă. Nici casa lui nu pare a fi a unui explorator temerar. O piele de focă şi una de ren întinse cuminţi pe parchetul lucios, plus două-trei oase de balenă cocoţate deasupra bibliotecii sunt singurele ciudăţenii venite de pe alte meleaguri. Şi totuşi, oricât de greu ţi-ar veni să crezi, omuleţul acesta jovial este singurul român care a atins Polul Nord. Şi care, ajuns printre gheţurile de la Polul Sud, se simte la fel de bine ca la el acasă. Deşi pare fragil, Negoiţă este în stare să parcurgă pe schiuri sute de kilometri, înhămat la o sanie mai grea decât el însuşi. Şi toate astea prin locuri pustii la -40-45 grade Celsius.

"GENA AVENTURIERULUI"
Negoiţă este unul dintre rarii deţinători a ceea ce psihologii numesc "gena aventurierului" - un mod aparte de a simţi şi a gândi care îi face pe cei dominaţi de ea să-şi trăiască viaţa după alte "tipare" decât noi ceilalţi. Sunt oameni speciali care îşi refuză banalitatea unui trai confortabil. Ei sunt aleşii dintre care se aleg atât practicanţii de sporturi extreme, cât şi marii exploratori. Dar pentru că nicăieri în lumea asta nu există şcoli şi facultăţi care pregătesc exploratori, Teodor Negoiţă a urmat cursurile Facultăţii de Chimie Industrială din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1974. Dar asta nu l-a făcut să uite cărţile de călătorii care, citite cândva în copilărie, i-au aprins imaginaţia, făcându-l să viseze la expediţii în ţinuturi exotice. O pasiune secretă care l-a dus atât la cursurile Facultăţilor de Istorie - Geografie, cât şi la Etnografie şi Folclor. Îşi dorea să străbată junglele din Africa şi Noua Guinee şi să studieze viaţa pigmeilor şi a papuaşilor. Dar asta se întâmpla la mijlocul anilor '70, când pentru savanţii noştri lumea începea şi se sfârşea la graniţele României socialiste.

LUMEA DE SUB PĂMÂNT
În lipsa libertăţii de mişcare, Negoiţă s-a îndreptat către speologie, un alt tip de aventură care avea un avantaj: îi era accesibil aici, acasă. Îşi aminteşte şi acum cu nostalgie de vremea când s-a lăsat atins de beţia lumii subterane. "Aveam 33 de ani când m-am apucat de speologie solitară. De ce solitară? Pentru că este, cum să spun, o confruntare directă, de la egal la egal cu o altă lume. O lume pe cât de periculoasă, pe atât de frumoasă, neîntâlnită aici, la suprafaţă. O lume care te obligă să-i dai absolut tot, până la ultima picătură de energie. Dar care îţi oferă în schimb frumuseţi de vis. Peşterile noastre sunt fantastice, cu râuri carstice lungi de 10-15 km, cu formaţiuni geologice de o frumuseţe stranie. Le-am explorat pe cele mai importante dintre cele sălbatice, nu cele pentru turişti." Dar cel mai mult l-au atras avenele, peşterile-puţuri care coboară vertical până la sute de metri adâncime. "Sunt cele mai dure. Pentru ele am învăţat de unul singur tehnicile specifice ale alpinismului, pe care trebuie să le stăpâneşti perfect, indiferent dacă urci în vârful munţilor sau cobori abrupt, în măruntaiele pământului.
"SPEOLOG" PRIN BECIURILE SECURITĂŢII
Prin 1987, Negoiţă s-a întâlnit cu un speolog italian, venit aici, la noi. Mde, cetăţean străin, om din "lumea liberă". Au vorbit despre pasiunea comună, despre carsturi, despre geologia subterană... de-ale lor. Conversaţia cu un străin a atras însă atenţia Securităţii. "Discuţia aia m-a costat trei zile de anchetă în arestul Rahova, plus multe percheziţii acasă, ne spune." Pasiunea lui Negoiţă pentru speologie a durat până în 1990, când, aflat la Piscul Baciului, a rămas fără echipament. "Era o peşteră uşoară, aşa că înainte de a intra mi-am ascuns echipamentul într-un tufiş. De fapt, era cam tot ce aveam, corzi speciale, carabiniere, pioleţi, hamuri, toate «uneltele» mele de alpinist. Nu am aflat niciodată cine mi le-a furat. Pagubă mare, care m-a năcăjit foarte mult. Dar optimist din fire fiind, mi-am zis că ăsta este semnul că trebuie să mă las de speologie şi că a venit timpul să trec într-o altă etapă la care, de fapt, mă şi gândeam de multă vreme."

VISUL DE GHEAŢĂ
Speologia l-a dus în apropierea gheţarilor ascunşi în inima peşterilor Scărişoara şi Vârtop. Care l-au făcut să viseze la peşterile de gheaţă din Groenlanda. Un vis la fel de inaccesibil ca pigmeii din junglele Africii ecuatoriale. Iar de la peşterile de gheaţă până la gheţurile veşnice de la Poli a fost doar un pas. Un pas pe care Negoiţă l-a şi făcut. Prin 1988, a iniţiat "un program românesc de cercetări polare", centrat pe studii de biologie, meteorologie, geologie şi geografie. Demersul său nu era chiar o ciudăţenie răsărită din neant. România semnase încă din 1971 "Tratatul Antarctic", convenţie internaţională care-i conferea dreptul să ia parte la "utilizarea teritoriului de la Polul Sud în scopuri paşnice". O prevedere care, în lipsa unei activităţi concrete, a rămas ani la rând o literă moartă scrisă pe un tratat internaţional.

TOVARĂŞI ŞI DOMNI
Era un program deosebit de ambiţios despre care Negoiţă spune că "viza organizarea primelor expediţii în Arctica şi Antarctica, atingerea Polului Nord şi a Polului Sud, precum şi înfiinţarea unei baze ştiinţifice româneşti în Antarctica". Şi-a pornit demersurile de jos, de la nivelul institutelor de cercetare. Dar acolo s-a lovit de obtuzitatea unor directori care, spune el, "se uitau la mine ca pinguinii la vapoare. Pur şi simplu, nu pricepeau ce le spun. Singurul care m-a înţeles din prima a fost generalul Puiu, comandantul Aviaţiei Civile. Un om excepţional, care m-a ascultat cu atenţie, apoi a întins nişte hărţi şi mi-a oferit variante de traseu. În plus, mi-a promis că-mi asigură transportul pe calea aerului. Singura problemă erau banii, în jur de 100.000 de dolari. Mda, foarte optimist. Eram un biet inginer, fără casă, fără buletin de Bucureşti. Aveam în buzunar doar bani de tramvai, dar visam să ajung la Polul Nord. Până la urmă am decis «să atac pe verticală», la cel mai înalt nivel". A bătut la uşile ştabilor şi, culmea, "tovarăşii" s-au arătat destul de receptivi. Spre exemplu, Suzana Gâdea i-a spus "Tovarăşu', eu îţi semnez, dar să nu-mi ceri bani". Nu a cerut, deci... nu a primit! Aşa a trecut anul 1989, a trecut Revoluţia, iar în 1990 Negoiţă a reluat discuţiile, de astă dată cu "Domnii". Nici cu ei nu i-a fost prea uşor, dar până la urmă a reuşit.

ÎN NORDUL ÎNDEPĂRTAT
În ultimele câteva decenii am mai avut exploratori care au ajuns în zonele polare, însă doar ca membri ai unor expediţii internaţionale. Marea ambiţie a lui Negoiţă a fost organizarea unor expediţii integral româneşti. Vis pe care şi l-a văzut împlinit. Vechile planuri erau încă valabile. Iar noile autorităţi s-au dovedit ceva mai darnice decât cele comuniste. Ministerul Industriei Uşoare le-a asigurat corturile speciale şi echipamentul rezistent la frigul polar. Alimentele le-au primit de Ministerul Agriculturii. Alte ajutoare au venit de la TAROM, Asirom şi Ministerul Finanţelor. Pe o cerere adresată atunci premierului Petre Roman i s-a aprobat suma de 100 de dolari pentru fiecare membru al expediţiei. Plus rezoluţia: "Astfel de acţiuni ar trebui, în viitor, bine gândite şi desfăşurate în alt context". Negoiţă nu ştie nici acum ce o fi însemnat asta, dar chiar şi acea sumă modestă a fost binevenită.

Prima expediţie polară integral românească a început la 30 iunie 1990 şi a durat 78 de zile. La ea au participat şapte oameni, specialişti de clasă în diverse domenii, de la geologie, geodezie şi geografie până la biologie şi hidromicrobiologie, ba chiar şi medicină. Un avion TAROM i-a dus până la Oslo. Apoi, după un drum aventuros, parcurs când pe jos, când cu vaporul, au ajuns în Arhipelagul Spitsbergen. Iar de acolo la Capul Linee unde au descoperit unele dintre cele mai vechi roci de pe Pământ. "Nu eram nişte speriaţi, plecaţi aiurea pe drumuri. Toţi aveam şi pregătire de alpinişti, cu o condiţie fizică excepţională." Acolo, în Nordul îndepărtat, Negoiţă şi-a văzut visul cu ochii şi a avut ocazia să exploreze peşteri de gheaţă. De unde a prelevat probe microbiologice, dar şi de gheaţă, utile la determinarea gradului de poluare de pe lângă Polul Nord. De la Cap Linee au ajuns în "Valea Urşilor", unde au finalizat un program complex de cercetări .
SINGUR LA CAPĂTUL LUMII
În anii care au urmat, Negoiţă a înfiinţat două instituţii private, în jurul cărora s-au adunat specialişti din diverse domenii, pasionaţi, ca şi el, de explorările polare. Astfel, în 1994 a apărut Institutul Român de Cercetări Polare, iar în 1995 "Fundaţia Arctică Română". Ambele cu programe complexe de cercetare, foarte apreciate în comunitatea ştiinţifică internaţională. Fondurile necesare acestor programe provin din sponsorizări, fonduri europene, precum şi din granturi guvernamentale. În paralel, Negoiţă a organizat mai multe expediţii româneşti în lumea gheţurilor veşnice în Groenlanda, nordul Canadei şi Arhipelagul Spitsbergen. Fiecare îl ducea din ce în ce mai aproape de Polul Nord. Unde până la urmă a şi ajuns, la 21 aprilie 1995, după un drum de câteva sute de kilometri, parcurs de unul singur pe schiuri. De atunci şi până în ziua de azi, el este singurul român care a atins Polul Nord.

Participarea la numeroase expediţii internaţionale i-a adus lui Teodor Negoiţă un prestigiu imens în lumea ştiinţifică internaţională. Cu mult mai mare decât cel de care se bucură aici, acasă la el. Are relaţii deosebit de strânse cu savanţii australieni, norvegieni, chinezi, danezi, canadieni sau ruşi. Iar la congresele internaţionale, expresia "Our friend Theo" (prietenul nostru Teo) înlocuieşte adeseori numele României. O camaraderie excepţională care a contat enorm atunci când s-a decis înfiinţarea unicei noastre staţii de cercetare permanentă de la Polul Sud.

ACASĂ... LA POLUL SUD
La ce mai poţi visa după ce ai atins Polul Nord? Bineînţeles, să ajungi la Polul Sud. Direcţie în care Negoiţă a şi pornit la 5 ianuarie 1998 ca membru al unei expediţii ruseşti ce a durat şase luni. Baza expediţiei a fost Mirnîi, una dintre cele mai cunoscute staţii antarctice. Acolo a luat parte, ca membru cu drepturi egale, la programul ştiinţific rusesc. "Ruşii m-au iubit şi m-au apreciat, chiar dacă uneori am avut şi polemici pe teme politice. Dar acolo la ei am învăţat cam tot ceea ce ştiu privitor la funcţionarea unei staţii antarctice." În anii care au urmat, Negoiţă s-a implicat în activitatea celor mai importante foruri ştiinţifice internaţionale. Prin 2002 au început "să-l curteze" chiar şi chinezii. Prof. Cen Li Qi, preşedintele "Administraţiei chineze arctice şi antarctice", şi-a dorit atât de mult să colaboreze cu ai noştri, încât, la un moment dat, i-a spus lui Negoiţă că, "dacă românii vor veni în Antarctica, China le va asigura transportul gratuit timp de 10 ani". Nu au fost doar vorbe goale. La 19 noiembrie 2002, Negoiţă a pornit spre Polul Sud ca membru al unei expediţii chineze, care îşi propunea să găsească acolo meteoriţi. După o călătorie plină de peripeţii au ajuns în iunie 2003 la staţia polară Zhong Shang. Şi cu această ocazie a Negoiţă a efectuat un program complex de cercetări ştiinţifice.

STAŢIA "LAW-RACOVIŢĂ"
O staţie permanentă românească la Polul Sud a fost un alt vis împlinit al lui Teodor Negoiţă. Teoretic, această staţie ar trebui să fie un motiv de mândrie naţională, care să depăşască faza vorbelor meşteşugite rostite de politicieni. Practic însă, autorităţile noastre nu au contribuit cu mai nimic. Cea care s-a implicat în aceste demersuri a fost "Fundaţia Antarctică Română", înfiinţată şi condusă de Negoiţă. În iunie 2005, la Stockholm a avut loc întâlnirea anuală a Tratatului Antarctic. Acolo, într-un cadru strict oficial, s-a semnat un acord bipartit prin care Australia a cedat "Fundaţiei Antarctice Române" una dintre bazele sale de cercetare. Singura contribuţie a autorităţilor române a constat în faptul că acordul a fost semnat în prezenţa ambasadorilor României şi Australiei. Preluarea efectivă şi inaugurarea primei staţii antarctice permanente româneşti s-au făcut la 20 februarie 2006, în cursul celei de a 13-a expediţii polare organizate de Negoiţă. O expediţie în care, alături de el, au participat şi două femei. Specialiste în biologie şi biochimie, ele sunt primele românce care au ajuns în Antarctica.
MÂNDRIE NAŢIONALĂ?
Măsurată în linie dreaptă, distanţa dintre Bucureşti şi Mica Românie de la Polul Sud este de 13.352 de kilometri. Practic, este prima dată în istoria noastră când Tricolorul flutură deasupra unui teritoriu atât de îndepărtat. Este un loc aparte unde "funcţionează" o altă geografie, în care ţara noastră se învecinează cu Rusia, cu China şi cu India. De fapt, cu staţii ştiinţifice ale acestor ţări. Practic, "Law-Racoviţă" ne-a introdus în clubul select al "elitei antarctice". Un club din care, dintre ţările UE, fac parte Germania, Franţa, Italia, Spania, Belgia, dar şi Spania. Plus mai nou-venitele Cehia, Polonia şi... surpriză, Bulgaria. Din păcate, oficialităţile noastre ignoră aproape cu desăvârşire acest simbol. Pentru "Mica Românie de la Polul Sud" nu există bani niciodată. Asta în timp ce până şi exploratorii bulgari primesc anual de la autorităţile lor în jur de 300.000 de euro.

CONFORT SPORIT PRINTRE GHEŢURILE VEŞNICE
Mica Românie de la Polul Sud nu este dominată strivitor de zgârie-nori. Respectând "tiparul" staţiilor antarctice, ea este compusă dintr-un laborator central - construit
din panouri prefabricate, cinci module de locuit, tip "igloo", şi un grup sanitar. Acestea sunt confecţionate din panouri din fibră de sticlă, izolate cu spumă poliuretanică. Încălzirea este asigurată de sobe cu kerosen. La bucătărie se găteşte ca acasă, pe aragazuri alimentate de la butelii. Ce se mănâncă acolo? Hrană obişnuită, care trebuie să asigure însă un minimum de 3.000 de calorii pe zi. În fiecare expediţie românii au luat cu ei brânzeturi, unt, salamuri uscate, compoturi, lapte praf, ciocolată, zahăr, cafea şi cacao. Iar în loc de pâine, pesmeţi. Toate româneşti. Plus biscuiţii "Naufragiu", deosebit de consistenţi. O delicatesă care i-a uimit pe musafirii străini veniţi în vizită este carnea prăjită acasă şi conservată în untură. Nemţii, spre exemplu, erau convinşi că au fost serviţi cu carne proaspătă, gătită acolo, la faţa locului.

"AURORA BOREALIS"
România este implicată în realizarea unui obiectiv deosebit de ambiţios: "Aurora Borealis", cel mai mare spărgător de gheaţă din lume. În acest moment, el se află în fază de proiectare, finanţat de UE, concret de 14 parteneri din 10 ţări europene. Proiectul este coordonat de statul german, dar construcţia propriu-zisă va începe în 2012, pe un şantier naval din Finlanda. Preţul total este de 600 milioane de euro. Două treimi din sumă sunt asigurate de Germania şi Rusia, iar restul de ceilalţi parteneri. România participă la proiect prin "Fundaţia Antarctică Română", al cărei preşedinte, exploratorul Teodor Ghe. Negoiţă, ne-a declarat că doreşte ca şi firmele româneşti să se implice în proiect. În acest sens are în vedere Şantierele Navale din Tulcea şi Constanţa. "Aurora Borealis" va avea o lungime de 200 m şi va fi dotat atât cu mijloace de prospectare geologice, cât şi cu laboratoare de cercetări ultramoderne. Proiectat să funcţioneze 40 de ani, el va putea lucra atât la Polul Nord, cât şi în Antarctica.