Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
COMERŢ ● Zilele lucrătoare, pentru cumpărături, celelalte pentru prezentare
E sâmbătă după-amiază, dar chiar şi aşa e Vitanul plin. Nu am suficient curaj să vin seara, nu o mai fac de trei ani. În timpul săptămânii mai e cum mai e, dar pentru week-end ai nevoie de antrenament.
E sâmbătă după-amiază, dar chiar şi aşa e Vitanul plin. Nu am suficient curaj să vin seara, nu o mai fac de trei ani. În timpul săptămânii mai e cum mai e, dar pentru week-end ai nevoie de antrenament.
COMERŢ ● Zilele lucrătoare, pentru cumpărături, celelalte pentru prezentare
E sâmbătă după-amiază, dar chiar şi aşa e Vitanul plin. Nu am suficient curaj să vin seara, nu o mai fac de trei ani. În timpul săptămânii mai e cum mai e, dar pentru week-end ai nevoie de antrenament.
Parcarea. Etajată, cu rampă îngustă, în spirală, cu pereţii hârjâiţi de barele maşinilor, bucăţele de retrovizoare sparte aruncă luminiţe în jur, reflectând schimonoseli, blondele sunt nervoase. Dar bune, bune rău de tot. Parchează ce a mai rămas din limuzină şi se avântă printre magazine. Luni nu e zi de blonde. La fel marţi, miercuri, joi, nu încercaţi.
Luni – mame cu copii în braţe, bărbaţi plictisiţi împingând cărucioare umplute de neveste, vizită a unei case de copii. Marţi – electronice, electrocasnice, casnice nedumerite. Miercuri – cărţi, jucării, DVD. Joi – shaorma, ţoale-ţoale, nu prea şmechere, nimic de fitze, brunete prost vopsite şi şatene spălăcite. Vineri începe atacul în valuri. Pedestrimea rămâne în spate sau acasă. Artileria grea doboară uşile, cavaleria vine din flancuri, geniştii zdrobesc barajele formate din rătăcite mame cu copii, uitate acolo de luni. Totuşi frontul rezistă. E consolidat ca să facă faţă şi în cele două zile ce urmează. Vin vedetele, cântăcioasele, obositorii. Oana Roman izbucneşte ca un dop de şampanie de pe uşile cinematografului, fusese la Asterix şi Obelix, cu care şi seamnă. Nu cu Depardieu, cu Obelix. Cristina Rus, coafată-împăiată, care stătea la o apă plată, aia de la DeLaVegas, cu păru’ pân’ la fund, făcut fuioare şi Oreste la intrare, care rupea bilete imaginare, cu o şapcă de ceferist pe cap şi o geantă de naş, mare.
GALBEN PAI. Mă uit la Oreste, iar asta îmi ocupă tot timpul şi sunt atâtea de văzut! Ce să o mai dăm după colţ, cu mame cu copii în braţe. Mall-ul de week-end este pentru blonde care vin să se vadă şi pentru băieţii care vin să se uite. Treaba merge cam aşa: ea îşi face programare la coafor de luni pentru joi, pentru că vineri, sâmbătă şi duminică tre’ să meargă la mall, fată! Nu ai de unde să ştii ce se poate întâmpla în această junglă a cumpărăturilor, cum poate să te ambuscheze fericirea printre umeraşe. Dacă de undeva, din acest Rai în care ajung iţele, printre rafturi pline de rochiţe, fustiţe, cizmuliţe nu apare vreun Făt Frumos călare pe un BMW mai tare? Dacă o privire de cârnat fiert scapă prin sticla vitrinei cu bejuterii de aur şi se întâlneşte cu albastrul sticlos al lentilelor tale de contact? Fată, se uita ca bou’ la mine da’ avea tot ce îi trebuie, l-am văzut când a plătit. A luat-o spre parter, hai să coborâm să bem şi noi o cafea. Deşi carnea ar trebui vândută sau expusă numai în spaţii amenajate după normele sanitar-veterinare, mall-ul nu respectă legislaţia. Vedem gâşte care se plimbă nestingherite, laolaltă cu porcii. Cârnaţilor li se injectează expresso şi apă. Lipseşte aproape cu desăvârşire slănina. Sunt deranjat de un zgomot şi îmi dau seama că tocmai casc de îmi troznesc fălcile. De plictiseală, nu de foame.
Mall-ul nu are nici o vină pentru ce se întâmplă în el. Ori întâmplarea a făcut ca spaţiul să se preteze perfect la astfel de apucături, ori este vorba despre un grup de arhitecţi perverşi. În Obor ar fi greu să ieşi pe catwalk pentru că nu are şi pentru că e prea ieftin pentru aspiraţiile week-end-iştilor mall-işti. Pe de altă parte, n-am văzut nici măcar tineri de condiţie financiară modestă care vin la promenadă la hală, îmbrăcaţi în polyester 100%, dar de o calitate net inferioară polyesterului 100% de la mall. Aşa cum a spus şi poetul, e fantastic îmbrăcat în plastic, da’ să fie plastic-plastic nu aşa, o imitaţie. Polyesterul de Obor face cute, în schimb cel de mall se mulează perfect.
OAZA ELECTRONICÅ DE LINIŞTE. Există două refugii din faţa carmangeriei, supermarketul superaglomerat şi ultimul etaj, ăla cu electro-de-toate. Aici sus e linişte. O singură pipiţă se uită la telemobile. Restul de oameni e de numărat pe degete, nu e zi de cumpărat frigidere. Poate plasme, dar sunt foarte mari şi nu îţi baţi capul cu aşa ceva în weekend. Mă uit la mufe, scart, USB, cabluri. Mufele sunt bune, te ţin treaz, deci cobor. Rătăciţi pe etaj, tanti Verginica şi nea Vasile priveau în jos, sprijiniţi de balustradă. Atâta amar de suflete nu mai văzuseră de la ultimul obor, în care călcaseră în urmă cu 25 ani, înainte de descălecarea în Bucureşti, victime ale industrializării. Ea lucrase confecţioneră la o fabrică de încălţăminte şi rememora cum se recicla fiecare bucăţică de piele. Nu se mai făceau cizme foarte înalte, deoarece pe designerul de dinainte îl arestaseră pentru subminarea economiei naţionale. Nici tocurile nu erau ca acum, pentru că cetăţenele aveau mult de muncă şi se grăbeau la serviciu. Nea Vasile a avut un singur costum de haine al lui. Nu ăla de la nuntă, care era al lu’ cumnatu-său, ci unul cu care a fost sfătuit să meargă la şedinţa B.O.B. Nu era clar dacă era vorba despre o critică sau despre repartiţie de locuinţă, aşa că până a venit rândul lui pe ordinea de zi, costumul mustea de transpiraţie şi nu a mai putut fi folosit niciodată. Deci nea Vasile era bucuros pentru că nimeni la Mall nu poartă costum. Rar, mai vezi câte un italian de modă veche, fără pantaloni albi şi faţă de gay, care iese la agăţat cu cravată. De aici de sus, de unde privesc cei doi, unde miroase atat de bine a usturoi de la restaurantele din jur, bătrânii ştiu că dacă Ceauşescu ar mai fi trăit, le-ar fi făcut şi lor mall-uri. Ar fi fost pline de cizme de cauciuc – de firmă, cu motocositoare automate, dar cu pornire manuală, ca să nu uite de unde au plecat, capete de tractor cu creier pozitronic rusesc sau chinezesc, în funcţie de geostrategia momentului, pufoaice umplute cu câlţi de import. Ar fi fost un mall de M.A.T.-uri, pline cu bere naţională în zilele lucrătoare, şi de afară, în uichent.
Arată ca moşii din Muppets, ăia care stăteau în balcon şi tocau tot ce vedeau. Hangarul ăsta le oferă o zi de sâmbătă de neuitat. Le ascute simţurile, în special pe cel critic, îi îndârjeşte, le face sângele să circule mai repede, e mai bun decât orice medicament. Desigur, ei mor la final, de inimă rea şi neputinţa înţelegerii şi adaptării.
E sâmbătă după-amiază, dar chiar şi aşa e Vitanul plin. Nu am suficient curaj să vin seara, nu o mai fac de trei ani. În timpul săptămânii mai e cum mai e, dar pentru week-end ai nevoie de antrenament.
Parcarea. Etajată, cu rampă îngustă, în spirală, cu pereţii hârjâiţi de barele maşinilor, bucăţele de retrovizoare sparte aruncă luminiţe în jur, reflectând schimonoseli, blondele sunt nervoase. Dar bune, bune rău de tot. Parchează ce a mai rămas din limuzină şi se avântă printre magazine. Luni nu e zi de blonde. La fel marţi, miercuri, joi, nu încercaţi.
Luni – mame cu copii în braţe, bărbaţi plictisiţi împingând cărucioare umplute de neveste, vizită a unei case de copii. Marţi – electronice, electrocasnice, casnice nedumerite. Miercuri – cărţi, jucării, DVD. Joi – shaorma, ţoale-ţoale, nu prea şmechere, nimic de fitze, brunete prost vopsite şi şatene spălăcite. Vineri începe atacul în valuri. Pedestrimea rămâne în spate sau acasă. Artileria grea doboară uşile, cavaleria vine din flancuri, geniştii zdrobesc barajele formate din rătăcite mame cu copii, uitate acolo de luni. Totuşi frontul rezistă. E consolidat ca să facă faţă şi în cele două zile ce urmează. Vin vedetele, cântăcioasele, obositorii. Oana Roman izbucneşte ca un dop de şampanie de pe uşile cinematografului, fusese la Asterix şi Obelix, cu care şi seamnă. Nu cu Depardieu, cu Obelix. Cristina Rus, coafată-împăiată, care stătea la o apă plată, aia de la DeLaVegas, cu păru’ pân’ la fund, făcut fuioare şi Oreste la intrare, care rupea bilete imaginare, cu o şapcă de ceferist pe cap şi o geantă de naş, mare.
GALBEN PAI. Mă uit la Oreste, iar asta îmi ocupă tot timpul şi sunt atâtea de văzut! Ce să o mai dăm după colţ, cu mame cu copii în braţe. Mall-ul de week-end este pentru blonde care vin să se vadă şi pentru băieţii care vin să se uite. Treaba merge cam aşa: ea îşi face programare la coafor de luni pentru joi, pentru că vineri, sâmbătă şi duminică tre’ să meargă la mall, fată! Nu ai de unde să ştii ce se poate întâmpla în această junglă a cumpărăturilor, cum poate să te ambuscheze fericirea printre umeraşe. Dacă de undeva, din acest Rai în care ajung iţele, printre rafturi pline de rochiţe, fustiţe, cizmuliţe nu apare vreun Făt Frumos călare pe un BMW mai tare? Dacă o privire de cârnat fiert scapă prin sticla vitrinei cu bejuterii de aur şi se întâlneşte cu albastrul sticlos al lentilelor tale de contact? Fată, se uita ca bou’ la mine da’ avea tot ce îi trebuie, l-am văzut când a plătit. A luat-o spre parter, hai să coborâm să bem şi noi o cafea. Deşi carnea ar trebui vândută sau expusă numai în spaţii amenajate după normele sanitar-veterinare, mall-ul nu respectă legislaţia. Vedem gâşte care se plimbă nestingherite, laolaltă cu porcii. Cârnaţilor li se injectează expresso şi apă. Lipseşte aproape cu desăvârşire slănina. Sunt deranjat de un zgomot şi îmi dau seama că tocmai casc de îmi troznesc fălcile. De plictiseală, nu de foame.
Mall-ul nu are nici o vină pentru ce se întâmplă în el. Ori întâmplarea a făcut ca spaţiul să se preteze perfect la astfel de apucături, ori este vorba despre un grup de arhitecţi perverşi. În Obor ar fi greu să ieşi pe catwalk pentru că nu are şi pentru că e prea ieftin pentru aspiraţiile week-end-iştilor mall-işti. Pe de altă parte, n-am văzut nici măcar tineri de condiţie financiară modestă care vin la promenadă la hală, îmbrăcaţi în polyester 100%, dar de o calitate net inferioară polyesterului 100% de la mall. Aşa cum a spus şi poetul, e fantastic îmbrăcat în plastic, da’ să fie plastic-plastic nu aşa, o imitaţie. Polyesterul de Obor face cute, în schimb cel de mall se mulează perfect.
OAZA ELECTRONICÅ DE LINIŞTE. Există două refugii din faţa carmangeriei, supermarketul superaglomerat şi ultimul etaj, ăla cu electro-de-toate. Aici sus e linişte. O singură pipiţă se uită la telemobile. Restul de oameni e de numărat pe degete, nu e zi de cumpărat frigidere. Poate plasme, dar sunt foarte mari şi nu îţi baţi capul cu aşa ceva în weekend. Mă uit la mufe, scart, USB, cabluri. Mufele sunt bune, te ţin treaz, deci cobor. Rătăciţi pe etaj, tanti Verginica şi nea Vasile priveau în jos, sprijiniţi de balustradă. Atâta amar de suflete nu mai văzuseră de la ultimul obor, în care călcaseră în urmă cu 25 ani, înainte de descălecarea în Bucureşti, victime ale industrializării. Ea lucrase confecţioneră la o fabrică de încălţăminte şi rememora cum se recicla fiecare bucăţică de piele. Nu se mai făceau cizme foarte înalte, deoarece pe designerul de dinainte îl arestaseră pentru subminarea economiei naţionale. Nici tocurile nu erau ca acum, pentru că cetăţenele aveau mult de muncă şi se grăbeau la serviciu. Nea Vasile a avut un singur costum de haine al lui. Nu ăla de la nuntă, care era al lu’ cumnatu-său, ci unul cu care a fost sfătuit să meargă la şedinţa B.O.B. Nu era clar dacă era vorba despre o critică sau despre repartiţie de locuinţă, aşa că până a venit rândul lui pe ordinea de zi, costumul mustea de transpiraţie şi nu a mai putut fi folosit niciodată. Deci nea Vasile era bucuros pentru că nimeni la Mall nu poartă costum. Rar, mai vezi câte un italian de modă veche, fără pantaloni albi şi faţă de gay, care iese la agăţat cu cravată. De aici de sus, de unde privesc cei doi, unde miroase atat de bine a usturoi de la restaurantele din jur, bătrânii ştiu că dacă Ceauşescu ar mai fi trăit, le-ar fi făcut şi lor mall-uri. Ar fi fost pline de cizme de cauciuc – de firmă, cu motocositoare automate, dar cu pornire manuală, ca să nu uite de unde au plecat, capete de tractor cu creier pozitronic rusesc sau chinezesc, în funcţie de geostrategia momentului, pufoaice umplute cu câlţi de import. Ar fi fost un mall de M.A.T.-uri, pline cu bere naţională în zilele lucrătoare, şi de afară, în uichent.
Arată ca moşii din Muppets, ăia care stăteau în balcon şi tocau tot ce vedeau. Hangarul ăsta le oferă o zi de sâmbătă de neuitat. Le ascute simţurile, în special pe cel critic, îi îndârjeşte, le face sângele să circule mai repede, e mai bun decât orice medicament. Desigur, ei mor la final, de inimă rea şi neputinţa înţelegerii şi adaptării.
Badigardul pe stil nou
Pe vremuri, Horia Brenciu făcea un matinal, ’Neaţa, la Antenă, da’ care se filma în Mall-ul Vitan. Foarte la modă era formaţia L.A., care avea nişte cântecele deosebite, bazate pe cuvinte ca dragoste, iubire şi părăsire.
De fapt nu era la modă, ci era o nebunie. Etajele se umpleau de copii chiulangii, de provinciali veniţi cu rata, raţa, trenul, de fete care îi iubeau pe: a) L.A., b) Brenciu. În zilele de elei se suplimenta paza, se făceau cordoane de badigarzi de-a lungul balustradelor care erau în pericol să cedeze sub apăsarea maselor. Nu e nici o exagerare, cine a fost atunci ştie. Se întâmpla acum o veşnicie, când moda era să ai badigarzi biloşi, pe care plesnea pielea. Astăzi nu mai e şic, se poartă badigardul cu alură de luptător de arte marţiale, cu combinezon şi protecţii tip robocop. E, ce naiba fac ăia acolo, asta-i întrebarea?! Că dacă e vorba de portofele, apăi e mult mai deştept să pui nişte băieţi în civil, discreţi, care tuşesc în rever. Dar s-ar putea să facă şi ei parte tot din decor, fată, i-ai văzut pe băieţi?! E tari! Hai să mergem şi mâine!
De fapt nu era la modă, ci era o nebunie. Etajele se umpleau de copii chiulangii, de provinciali veniţi cu rata, raţa, trenul, de fete care îi iubeau pe: a) L.A., b) Brenciu. În zilele de elei se suplimenta paza, se făceau cordoane de badigarzi de-a lungul balustradelor care erau în pericol să cedeze sub apăsarea maselor. Nu e nici o exagerare, cine a fost atunci ştie. Se întâmpla acum o veşnicie, când moda era să ai badigarzi biloşi, pe care plesnea pielea. Astăzi nu mai e şic, se poartă badigardul cu alură de luptător de arte marţiale, cu combinezon şi protecţii tip robocop. E, ce naiba fac ăia acolo, asta-i întrebarea?! Că dacă e vorba de portofele, apăi e mult mai deştept să pui nişte băieţi în civil, discreţi, care tuşesc în rever. Dar s-ar putea să facă şi ei parte tot din decor, fată, i-ai văzut pe băieţi?! E tari! Hai să mergem şi mâine!
Citiţi şi:
