Monique, papesa exilului românesc

„Fiica lui Eugen Lovinescu s-a născut pe 19 noiembrie 1923, la București. O legendă neconfirmată spune că, anunțat de nașterea fetiței, conu’ Jenică n-a vrut să întrerupă lectura în cenaclu a Hortensiei Papadat-Bengescu (pe care Monica Lovinescu, marcată de divorțul părinților, o va antipatiza toată viața). În schimb, Ion Barbu i-a dedicat un poem. Copilă, compunea când și când proză; nu-i plăceau romanele «taticonțului», dar îl însoțea la filme. Asistentă a lui Camil Petrescu în cadrul seminarului de teatru al acestuia, tânăra frivolă emigrează rocambolesc la Paris înaintea instaurării stalinismului, urmându-l pe fostul troțkist (suspect pentru noul regim) Virgil Ierunca, viitorul partener de viață”, evidenția istoricul literar Paul Cernat în prima parte a unei minibiografii închinate Monicăi Lovinescu.

„Monicii”, pe Sena

„Mama ei, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, va încerca s-o protejeze în fața autorităților comuniste, trimițând la Paris documentele intime ale lui Eugen Lovinescu. Arestarea și moartea sa tragică în închisoare vor deturna cariera teatrală a fiicei spre o răzbunare existențial-politică, devenită misiune și cauză, iar reîncărcarea «revizuirilor morale» ale lui Eugen Lovinescu pe coordonatele «est-eticii» militant anticomuniste îi va caracteriza, de acum, activitatea”, semnala profesorul Paul Cernat. În completare: „În exilul parizian, Monica a trăit în prelungirea României culturale pierdute, pe care a influențat-o cu o magnitudine complementară criticilor de-acasă. Deloc feministă, mica doamnă de fier cu voce baritonal-tabagică și-a câștigat o autoritate considerată, anterior, un privilegiu masculin. Prin comparație, Virgil Ierunca face figură de prinț-consort și polemist liric, iar cuplul lor va fi numit, informal, «Monicii»”.

Maestra strategiei

Pe aceleași unde: „Emisiunea pariziană de la Radio Europa Liberă va prelua titlul volumului camilpetrescian Teze și antiteze. Un lucru e cert: istoria intelectuală autohtonă a Războiului Rece, prelungită, prin revizionismul etic postcomunist, până azi, are în Monica Lovinescu o figură-cheie. Poate cea mai influentă”. Cum așa? „A adaptat anticomunist retorica denazificării franceze postbelice, încercând să concilieze - întru pro-occidentalism - lovinescianismul cu memoria «tinerei generații» interbelice și prezentul vechilor comuniști acum renegați”. Subtil, poate prea subtil… Oricum, mai departe: „În 1977 cade victimă unui atentat comis de doi teroriști instrumentați de Securitate, scăpând miraculos cu viață. Atacată vehement în presa național-comunistă din țară, Monica a fost (inamicul Eugen Barbu avea dreptate) o maestră a «strategiei și tacticii» Europei Libere. Apartamentul din Rue Pinton devenise un cartier general vizitat de aliați, dar și de agenți de influență”.

„Colaboraționiștii”, depreciați

Tușele portretului se așază în continuare cuminți: „Liberal-conservatoare în linia Raymond Aron-J-F. Revel, ostilă corectitudinii politice și acuzată, uneori, de a fi privilegiat memoria comunismului în fața celei a fascismului, Monica Lovinescu a fost o eseistă elevată, cu o «dicțiune» lovinesciană a ideilor. Moralismul clasic se combină în cazul ei cu un existențialism spiritual și o modernitate filtrată printr-un anticomunism intratabil. A sprijinit, ca o papesă a exilului, disidența românească, atâta câtă a fost, și și-a asumat supralicitarea, faute de mieux, a ambivalenților «rezistenți prin cultură», pe care i-a protejat. Logica de front, cu maniheismul moral aferent, a făcut-o, adesea, să deprecieze nu doar moral valori intelectuale și literare importante, «colaboraționiste», supralicitând autori utili (dar la război ca la război; cu pacea e mai greu)”. Și o remarcă tăioasă: „Pe cât de mare a fost impactul ei în România, pe atât de modest a fost în Franța. A încercat, fără mare succes, să-l traducă la Paris pe I.L. Caragiale, împreună cu Eugen Ionescu”.

O istorie (subiectivă) a literaturii sub comunism

Nu în ultimul rând: „În anii ’90 Monica a publicat și un volumaș de interviuri radiofonice cu scriitori exilați - Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Ștefan Lupașcu și Grigore Cugler (primii trei au fost figurile cele mai susținute de soții Ierunca, înaintea unor Paul Goma - renegat ulterior -, Gabriel Liiceanu - fiul «de suflet» - sau Gabriela Adameșteanu). Seria postdecembristă de «Unde scurte», reunind cronicile radiofonice de la Europa Liberă (anii ’60 - ’90), e o istorie in progress a literaturii române sub comunism, din perspectiva exilului militant. Iar cele șapte volume ale jurnalului ei (1981-2000) sunt nu doar o frescă morală de epocă, ci și o referință obligatorie - evident subiectivă - pentru oricine va dori să cunoască relațiile exilului cu intelighenția din țară”.

Penița Saint-Come zgârie rău

„Literar - mai aprecia Paul Cernat -, ele impresionează când autoarea își dezvăluie vulnerabilitățile (jurnalul e și cronica dispariției lente a unei lumi). Memorialistica din «La apa Vavilonului», expresivă mai ales în secvențele despre copilărie și adolescență (scena incinerării tatălui e devastatoare), decupează din jurnalele intime anterioare, prudent distruse, varianta publică a unei vieți palpitante. Iar romanul ei experimental postum (Cuvântul din cuvinte), semnat cu pseudonimul Monique Saint-Come (sub care a tradus mai multe cărți românești), e arid și indigest - păcatele tinereților. În anii ’90, a patronat editarea Agendelor literare lovinesciene - o ediție critică exemplară și un document istorico-literar inestimabil”.

Desene animate pe patul de moarte

În loc de concluzie: „Anii terminali i-au fost grei, cei doi bătrâni fiind acum evitați de pelerinii avizi de legitimare, care altădată nu-i slăbeau. Un interviu-fluviu dat pe patul de suferință a fost publicat postum de prietena Doina Jela, într-un volum ornat cu fotografii ale muribundei (și care au atras multe reproșuri). El rămâne totuși un document intim prețios (ultima imagine: Monica agonizând în fața unui ecran cu desene animate...). O evaluare nepartizană a Monicăi Lovinescu și a lumii prin care a trecut rămâne, și azi, extrem de dificilă. Moștenirea ei intelectuală generează, încă, numeroase pasiuni pro- și contra”.

Culisele unui atentat

În toamna anului 1977 Monica Lovinescu era atacată de doi bărbați în grădina casei din Paris. Mai târziu, ea avea să rememoreze acele momente cumplite în compania scriitoarei Doina Jela, care a adunat mărturiile în volumul „Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat” (Editura Humanitas, 1998): „Când am ajuns aici, la ușă, la portița asta mică de la grădină, din spatele copacului a ieșit cineva. Era un tip măsliniu, care m-a interpelat: «Madame Monique?» Și când am auzit «Madame Monique» mi-am dat seama că e ceva suspect, fiindcă aici nu se spune «doamna Monica», decât dacă ești fie femeie de menaj, fie diseuse de bonne aventure. Altfel se spune «doamna» sau «doamna» cu numele de familie adăugat. «Doamna Monica» era un românism”.

Țipăt înainte de leșin

După exprimarea acestei neliniști, madame Lovinescu a refuzat să-l invite pe musafirul nepoftit în casă, în ciuda insistenței acestuia, care-i transmisese că trebuie să-i înmâneze un plic, un mesaj scris. „Mi-am dat seama că vine via București și că e ceva care nu merge. A zis: «Deschideți ușa» și am răspuns: «Nu, mi-l dați aici». Și în momentul acela, de după arbustul pe care-l vezi, era atunci un pom pe care l-am tăiat, a ieșit un al doilea individ. Și au început să-mi dea în cap. Înainte de a leșina am tras un țipăt”. Mai departe: „Era prin preajmă un funcționar de la poștă, care, contrar bunelor obiceiuri pariziene și ale marilor orașe, unde nimeni nu-ți sare în ajutor, a venit repede să vadă ce se întâmplă. I-a pus pe fugă. Omul de la poștă s-a repezit după ei, dar evident că nu i-a mai prins, și când s-a întors m-a găsit pe mine căzută pe jos și plină de sânge. A chemat salvarea și m-au dus la spital, apoi o vecină l-a așteptat pe Virgil”.

Comă

„Avuseseră ordin să nu mă omoare. Altfel le-ar fi fost simplu și le-ar fi luat mai puțin timp - considera Monica Lovinescu. Aveam capul umflat, osul de la nas rupt, ochiul tumefiat. Pacepa le dăduse instrucțiunea să nu mă omoare, ci să mă paralizeze. Ceea ce, dacă ar fi avut mai mult timp, ar fi realizat fără doar și poate. Doctorii mi-au spus că loviturile fuseseră date de profesioniști, pentru că țintiseră foarte aproape de centrii vitali, nervoși. Dacă ar mai fi avut la dispoziție încă cinci minute mă puteau paraliza. Dacă eram în casă, o făceau sigur fiindcă au lovit foarte tare. Când am ajuns la spital eram în comă. M-am dezmeticit când eram radiografiată. A doua zi puteam vorbi”.

Frica de idioțenie

A scăpat ca printre urechile acului: „M-am trezit angoasată: să nu cumva să rămân paralizată și idioată. Peste 4-5 zile am ieșit din spital, contra avizului doctorilor (mai trebuia vreo săptămână înainte ca riscul unei hemoragii cerebrale să fie înlăturat), pentru a participa la conferința de presă a lui Paul Goma. Voiam să se vadă pe fața mea, cam violentă și cu nasul puțin strâmb, că Goma are dreptate atunci când insistă asupra avertismentului dat lui în ajun de plecare de generalul Pleșiță: «Cum vei ajunge la Paris ai să ai un semn că brațul revoluției e lung. Așa că să fii cuminte, Paulică». «Semnul» era atentatul împotriva mea”.

Exterminată pentru discuții dușmănoase

Arestată la București pe 23 mai 1958 și condamnată pentru discuții dușmănoase împotriva regimului R.P.R. la 18 ani temniță grea, Ecaterina, mama Monicăi Lovinescu, a murit pe 7 iunie 1960 în Penitenciarul Văcărești, la capătul unui calvar fizic și moral.

15 ani s-au împlinit pe 20 aprilie 2023 de la moartea Monicăi Lovinescu

„Deloc feministă, mica doamnă de fier cu voce baritonal-tabagică și-a câștigat o autoritate considerată, anterior, un privilegiu masculin”, Paul Cernat, istoric literar

„Monica Lovinescu trebuie redusă la tăcere, nu omorâtă. Vreau să devină un cadavru viu. Folosiți mână de lucru străină”, Nicolae Ceaușescu, potrivit generalului Ion Pacepa

„Ce ne lipsește nu e știința, e conștiința. Și pentru conștiință trebuie sacrificat absolut totul sau o mare parte din ceea ce găsim că e important”, Monica Lovinescu

Surse foto: M.N.L.R., A.C.N.S.A.S.