Nichita si Dora Stanescu, o poveste pe buza mortii

Cea din urma dragoste a poetului Nichita Stanescu i-a dublat opera, ca intensitate si simt artistic.

Inca nu debutasera editorial, publicau doar prin revistele literare, dar creasera emulatia care avea sa-i tina apoi mult timp impreuna si sa-i protejeze: se intalneau cu bucurie, isi citeau reciproc poemele, faceau planurile care au devenit mai apoi paradigma postmodernismului romanesc. In fata Dorei, Traian T. Cosovei pierdea cavalereste la badminton (ea devenise campioana universitara!), dar asta il rodea. Era singurul din grup care il cunoscuse pe Nichita si s-a gandit sa joace asta ca pe un atu. Si-a invitat deci prietenii la Nichita acasa.

"Tu vei fi nevasta mea!"
Poetul uitase ca-si fixase intalnirea, a aparut in prag usor fastacit, a vazut ca sunt cinci musafiri deodata, "Dar intrati o data!", le-a zis. Intrega dupa-amiaza si-au citit poemele. Cand a venit randul Dorei, Nichita i-a poruncit: "Hai, citeste si tu!". "Eu nu scriu", i-a raspuns. "Atunci de ce ai venit?", s-a burzulit el. Nu putea sa conceapa ca cineva care nu scrie ar putea sa-i intre-n casa. Le-a spus ca zilele urmatoare va trebui sa plece la Cluj pentru un colocviu poeticesc. S-au ridicat sa plece, dar poetul i-a mustrat morocanos: "Adica m-ati obosit si acum ma lasati singur? Veti pleca pe rand, din sfert in sfert de ora. Ea (Dora - n.n.) va pleca ultima!". Cand a vrut sa iasa, a oprit-o, a asezat-o la loc si i-a dictat, aproape strigand, un poem. Dora scria spaimoasa, insa avea sa afle mai tarziu ca Nichita se alinta. Dupa un timp a venit Florin Iaru, s-o recupereze. Nichita i-a dat intalnire peste doua dimineti. Din prag, a privit-o adanc si i-a zis: "Sa stii ca tu vei fi nevasta mea!".

"Cand ma gandeam la tine, mi se rasucea un cutit in inima"
Desi aflase ca va fi plecat, peste doua zile i-a sunat la usa. Nichita i-a deschis, a poftit-o la masa rotunda, "masa pentru prieteni", pusese la indemana o farfurie cu fursecuri, tacea crancen, isi aprindea tigara de la tigara, se plimba agitat prin camera, trecea in balcon, venea inapoi. Intre doua tigari sudate, spunea ca pentru el: "Mai ia un fursec! ". Dora spunea speriata cate un "multumesc", tensiunea devenise insuportabila. Deodata, el a hotarat s-o rupa: "Stii ce mi s-a intamplat? Am ajuns aseara la Cluj si mi-am adus aminte ca azi trebuia sa ma intalnesc cu tine. M-am suit in tren si m-am intors in Bucuresti. Cand ma gandeam zilele astea la tine, parca mi se rasucea un cutit in inima". S-au intalnit vreme de-un an, o lua cu el pretutindeni. Peste inca doi ani, s-au casatorit.

O munca fara odihna
Nu a fost o casnicie tocmai usoara. Prin casa lui Nichita se perindau zilnic zeci de oameni, vechi prieteni, necunoscuti. Nu respingea pe nimeni. Mai ales, avea o grija princiara de tinerii poeti. Mereu ii spunea sotiei sale: "De unde sa stiu ca nu bate la usa Eminescu? Daca ii spun ca a scris un text prost - asta i se poate intampla oricui! - si el renunta sa mai scrie?!". Beau cafeaua de dimineata cu oaspetii de atunci, dereticau in prezenta celor ai momentului, scria si citea impreuna cu cei din jur. Deseori, cate unii ramaneau peste noapte. Nichita isi dicta poemele intrand in transa, conectandu-se, cum spunea, "instantaneu, cu toate punctele din Univers". Ii dicta Dorei ziua si noaptea, zile si nopti, in singuratatea populata a casei sale (cum spunea Eugen Simion) munca sa continua in minte fara odihna. Cand se adunau mai multe poeme, trebuia sa i le citesca de cateva ori. Cand i se pareau bune, se bucura ca un copil. Din cateva zeci de poeme geniale, ramaneau doua-trei. Restul le rupea sau le punea deoparte. Motivele valoroase reveneau in altele mai reusite.

"Verde rece!"
Zilnic ii dedica Dorei poeme. Zilnic ii dadea cate un nume nou. In schimb, ea i-a vegheat cu dragoste mare toate daruirile, toate risipirile. I-a ramas alaturi pana la capat si inca. Alaturi i-a fost si in fatidica zi de marti, 13 decembrie 1983. Povesteste poetul Aurelian Titu Dumitrescu, cel care, impreuna cu Nichita, a scris "Antimetafizica": "Spunea: "Bre, batrane, cand o sa mor, o sa fiu curios sa vad ce simt si vreau sa spun asta!". In doi ani, cat aproape am locuit in casa aia (...) cred ca a spus-o de o mie de ori. Si, printre dantelele hazoase pe care le-a rostit pana sa se aseze pe patul ultimei crize, cu privirea lui plina de anecdote nespuse si tandre, care te apropiau intotdeauna, intr-o candoare cu fineturi distilate, de rafinariile mari ale creierului sau, glumind aproape, s-a ridicat in sezut si, ca si cand ar fi spus un vers sau poanta la ceva ce se intampla langa el, a zis: "Verde rece!", a sfarsit energia, viata si a murit. (...) A fost o lectie a curiozitatii in fata mortii, curiozitate mai mare decat frica de moarte, si a dorintei de a transmite ceea ce simte, fara disperarea ca intra in moarte nepregatit: el chiar atunci scria! Nici macar nu si-a tras sufletul, nu si-a facut freza, inainte de a muri cu o pieptanatura potrivita".
Dupa moartea sotului ei, Dora si-a trait indelung disperarea. S-a invelit cu un val de discretie pana astazi. I-a facut toate parastasele. A refuzat sa dea interviuri, a evitat sa apara la comemorarile de conjunctura, s-a mutat la Paris.

"Dora era cenzura sanatoasa."
Alexandru Condeescu directorul Muzeului Literaturii Romane

Citește pe Antena3.ro

Doi tineri germani s-au mutat într-unul din celebrele sate italiene cu case de 1 euro. La ce se așteptau și ce au găsit

Pentru Nichita, intalnirea cu Dora a insemnat momentul culminant al unei vieti sentimentale destul de zbuciumate. El era cautatorul unui tip de iubire absoluta. Veti putea observa cu usurinta ca femeile din viata sa corespund cumva unei tipologii. Au acelasi aer, tenul acela curat, parul negru. Un prototip fizic. Nichita insusi era un barbat frumos care, prin darul cuvantului si carisma sa, avea mult succes la femei. Fiind un poet al iubirii, era vesnic indragostit. Cand se indragostea de o astfel de femeie, facea totul pentru ca lucrurile sa devina stabile. Legatura se transforma fie intr-o casatorie, fie intr-o convietuire de lunga durata. Nichita era foarte gelos. Accepta cu greu pe cineva in preajma iubitelor si sotiilor sale. In 1978, Dora era o tanara studenta la Filologie. Era colega cu "opzecistii" care-l vizitau cu admiratie pe Nichita. Din aceasta admiratie a izbucnit o mare iubire. In anii aceia, poetul inca nu era atat de bolnav, dar dadea semne evidente de uzura. Din punctul acesta de vedere, Dora i-a fost un inger pazitor. Incerca sa-l fereasca de asaltul multor asa-zisi prieteni care socoteau ca Nichita trebuie sa-si tina casa deschisa la orice ora. Pur si simplu se pomenea cu ei la usa. Poetul suferea de o teama de singuratate, de neant, isi dorea sa fie mereu inconjurat de oameni. Dupa ce am lucrat impreuna la niste selectii din opera sa, am devenit prieteni de familie. Pe langa un simt fin al poeziei si o devotiune extrema pentru arta lui Nichita, Dora si-a asumat rolul de inger pazitor pana astazi, dovedindu-si calitatea umana, dincolo de frumusetea si de farmecul ei. Cu delicatete, l-a insotit in periplurile sale poetice. El ii dicta poemele. Prefera sa dicteze cuiva apropiat, cu care avea comunicare. Nu era usor de trait in atmosfera aceea impregnata de geniu. Am petrecut multe momente in patru. Eram atunci casatorit cu Ofelia, actuala doamna Cretia. Stateam in Militari, ei veneau pe la noi tocmai ca sa scape de acel asediu. Era un fel de contrapunct al boemei. "Batrane, lasa-ma sa nu fiu genial!", imi spunea cu drag. Dar, dupa trei-patru zile de lucru si de relaxare, simtea din nou nevoia publicului. Impreuna cu Dora alcatuisem un soi de conjuratie antialcool. Faceam perchezitia oaspetilor. Toti se simteau datori sa vina cu cate o sticla de votca, iar el avea ciroza. Nichita ascundea sticlute prin cele mai ciudate locuri: in cutia televizorului, in pendula. Isi facea mici rezerve, departe de ochii Dorei. Dora era cenzura sanatoasa. Nu ingaduia consumul prelungit de bautura. Dar stia dupa felul lui de a vorbi ca a adaugat si putina voiosie. Se confisca atunci tot ce se putea gasi. Tot Nichita m-a indemnat sa ma insor: "Daca o iubesti, ia-o de nevasta! O sa-ti fiu nas". El se casatorise cu Dora inaintea mea. Era o oferta pe care nu o puteam refuza. In 1983 am facut cununia civila la sfat, apoi cununia la Turnu-Severin, de unde erau parintii sotiei. Atunci protopopul ne-a intrebat ce zi de praznic ne alegem. M-a luat prin surprindere, nu auzisem de asta. Nichita a sarit si a zis: "Cum care? 15 ianuarie, ziua Sfantului Eminescu!". Pentru prima oara, Eminescu era acceptat intr-o biserica drept sfant.

Doamna Dora Stanescu a dublat fiinta unui maestru dezagregat
Aurelian Titu poet

In vulgaritatea romaneasca, prea putin cunoscuta si deloc explorabila prin vointa legalizata, prezenta distinsei si, dincolo de orice dubiu, frumoasei doamne Dora langa Nichita Stanescu reprezenta, din magma statutara a jovialitatii crepusculare a acestui popor, un contract faustic. Toti porneau de la dubiu si nimeni nu avea curajul moral de a ajunge la certitudine. La toate parastasele lui Nichita, vazand ca nici o alta fiinta de pe pamant nu stia atat de multe poeme ale maestrului, atat de multe cate ar fi putut fi spuse si cate deja au fost, cu discernamant si discretie oraculara, rostite de Dora Stanescu, am ajuns la dulcea concluzie ca i se cuvine frumusetea si ca distinctia pe care o are prin nastere este lipsita de importanta in contextul unei intelegeri atat de profunde a operei lui Nichita, singurul geniu din literatura romana acceptat inainte de a fi cunoscut. In conditiile in care Mihai Eminescu este si necunoscut, si neacceptat pana azi. In conditiile in care Lucian Blaga, pentru cei lipsiti de spirit, trece drept o partialitate atemporala a unui tron romanesc din Ardeal, incredintat, din cand in cand, filozofiei germane. Prezenta doamnei Dora Stanescu, ultima iubita a maestrului, a aristocratului de spirit Nichita Stanescu, a germinat atatea conspiratii intelectuale intre etniile poporului roman, incat fiecare dintre ele a fost nevoita sa faca un raport. Nu ne putem salva decat prin sfiala de a recunoaste ca aceasta femeie, dezavuata de mai putin una dintre etniile Romaniei, a dublat, ca intensitate si simt artistic, fiinta unui maestru dezagregat, care devenea cosmic prin pudoarea de-a se reconstrui in prezenta frumusetii ingenue si prin responsabilitatea iresponsabila a unei doamne atat de expuse, incat spiritul nostru mistic ne retrage din judecata.

EL

• 31 martie 1933. Nichita Hristea Stanescu se naste la Ploiesti, dintr-un taran venit la oras si o rusoaica stabilita in zona
• 1952-1957. Urmeaza cursurile Facultatii de Filologie a Universitatii din Bucuresti. Se casatoreste cu Magdalena Petrescu, sora celui mai bun prieten al sau, de care se desparte dupa un an
• 1957. Debuteaza simultan in revistele "Tribuna" si "Gazeta literara"
• 1957-1960. Pentru scurt timp, corector si apoi, pana in 1968, redactor la "Gazeta literara"
• 1960. Debuteaza cu volumul "Sensul iubirii"
• 1962. Se casatoreste cu Doina Ciurea
• Dupa 1964, i se tiparesc volumele "O viziune a sentimentelor ", "Dreptul la timp", "11 elegii", "Rosu vertical", "Laus Ptolemaei", "Necuvintele", "Un pamant numit Romania", "In dulcele stil clasic", "Cartea de recitire", "Belgradul in cinci prieteni", "Maretia frigului", "Epica magna", "Opere imperfecte", "Respirari", "Oase plangand", antologii si numeroase traduceri
• 1975. I se atribuie Premiul international "Gottfried von Herder"
• 1980. La propunerea Academiei suedeze, candideaza la Premiul Nobel, alaturi de Elitis, Frisch, Senghor si Borges
• 1982. Primeste Marele Premiu "Cununa de aur", al Festivalului International "Serile de poezie de la Struga ". Din vara, insotit de Aurelian Titu Dumitrescu, incepe lucrul la "Antimetafizica ", pe care o va incheia un an mai tarziu, la sfarsitul lunii noiembrie. Cartea va aparea intre coperte la 13 decembrie 1985. Se casatoreste cu Dora
• 13 decembrie 1983. Moare in urma unui stop cardiorespirator.

INEDIT
Primul poem dedicat Dorei

Ma uitam absent la nu stiu ce
Desigur in spatele meu ningea
O fuga de iepuri lasase urme pe camp
Fara de arme fiind, Doamne,
cum am putut starni atata groaza!