O viaţă atât de mare, trăită fără centură de siguranţă

Prin plecarea lui Adrian Păunescu România pierde o parte din ea. O parte genială, o parte care niciodată n-a stat cu privirea în jos. Adrian Păunescu a fost mai mult decât un poet. Mai mult decât un om al cetăţii. Adrian Păunescu a fost un simbol al sufletului românesc. Lângă Adrian Păunescu îţi dădeai seama că există alte dimensiuni, dimensiuni măreţe. Zborul lui era înalt, coleg cu vulturii. Dar şi mai important, el sădea dimensiunile majestuoase ce-i caracte­rizau fiinţa în dimensiuni mari şi pentru ceilalţi oameni. Vârtejul numit Adrian Păunescu absorbea nu câţiva oameni, ci zeci de mii de oameni în fiecare seară. Cenaclul devenise zvonul de libertate şi de înălţime, şi de visare, şi de iubiri adevărate pentru tineri şi bătrâni, pentru copii şi maturi. Viaţa lui Adrian Păunescu s-a aflat mereu la punctul de fierbere şi a reuşit să mute punctul de fierbere şi în ceilalţi români. Ce om superb putea fi acesta care, în ultimul poem scris de sub perfuziile Terapiei Intensive, să se roage în versul final tot pentru ţara lui! Ce om superb putea fi acest bărbat care, covârşit de boală, în ultima emisiune la radio a spus că de pe patul de spital a ţinut în braţe neamul şi ţara lui. Adrian Păunescu a avut o inimă mare, o inimă foarte mare şi, aşa cum e strâmb alcătuită lumea, a murit din pri­cina unei inimi prea mari şi prin mărime devenită neputincioasă. Mulţi s-au întrebat cum a putut să-şi neglijeze atât de mult timp sănătatea? N-am înţeles că el şi-a trăit toată viaţa fără centură de siguranţă. În timpul emisiunii de televi­ziune, am fost întrebat când l-am cunoscut pe Adrian Păunescu. Am răspuns că, de fapt, nu-l cunosc nici acum, chiar dacă am avut privilegiul de a fi ani de zile în preajma lui. Inteligenţa lui strălucitoare găsea tot timpul idei noi, interpretări neaşteptate, pe care alţii nici nu le sesizau. Orice cuvânt, orice gând, te tulbura. Îmi povestea că în anii în care dregătorii comunişti îi desfiinţaseră Cenaclul, îi luaseră Flacăra, nu mai avea unde să îşi publice poezii­le. Ajunsese cu disperare la pragul ultim şi, într-una din după-amieze, s-a hotărât să-şi curme chinul. Să aştepte să adoarmă cei din casă, el să se suie în maşină, să gonească pe o şosea cu copaci pe margine, să închidă ochii şi să ia mâinile de pe volan, pentru a-şi lua viaţa, izbindu-se de un copac. Când în miez de noapte a scos maşina din curte, deodată a simţit că s-a lipit de piciorul lui ceva. Era un câine jigărit, cu blana zdrenţuită. Îi scârţâia şi gâtul, probabil, din lovitura unei maşini şi în acel moment s-au răsculat toate în inima poetului. Dacă se găseşte un suflet mai oropsit decât al lui care îi cerşeşte o mângâiere, nu are rost să-şi curme viaţa. A luat de ceafă câinele, a închis poarta şi de atunci câinele a fost câinele lui. După doi ani, lui Adrian Păunescu a început să i se repare soarta. Avea unde publica poeziile, dar şi articolele strălucite, apărea la televizor. Şi atunci când lui Păunescu a început să-i meargă bine căţelul a dispărut spre nicăieri, aşa cum, într-o noapte frământată, apăruse lângă piciorul lui, de niciunde. Cine oare a fost acel câine?
Au zis unii că Păunescu a fost poet de curte, că a ridicat ode Ceauşeştilor. Dar nimeni n-a scris versuri mai corozive la adresa comunismului ca Păunescu poeziile "Analfabeţii", "Pielea ursului din pădure", "E prea lung drumul până-n comunism", "Mai avem nevoie de odihnă într-o gară".

Într-o emisiunea a mea la Antena 1, Adrian Păunescu a povestit: "Eram elev la liceul de lângă Grădina Icoanei şi tata fusese arestat pentru credinţele lui liberale. M-am dus şi i-am spus directoarei că tata, învăţătorul Costică Păunescu, a fost azi-noapte arestat de securitate şi că poate să mă exmatriculeze, aşa cum era obiceiul cu copiii familiilor înschise din motive politice. Emoţionată, directoarea m-a chemat peste două zile şi mi-a spus că s-a sfătuit cu ceilalţi profesori şi au hotărât să nu mă gonească din liceu, cu toate riscurile de rigoare, şi că au strâns bani de la fiecare profesor, cumpărându-mi o cartelă la cantină". L-am întrebat dacă ar putea să aleagă o altă epocă de istorie în care ar vrea să trăiască, care ar fi aceea? Mi-a răspuns că şi-ar dori să fie noroiul, pământul de pe bocancii ţăranilor care se duceau pe Câmpia de la Alba pentru a hotărî Unirea.