Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
EPISODUL 9:
Treceam spre Moara Vlăsiei pe ceva care se cheamă pompos
Bulevardul Unirii. Pe lângă, peisajul era constituit din viloance tip,
vopsite-n culori vii, case de vacanţă ale unor bucureşteni bogaţi, şi depozite
de materiale de construcţie. Am văzut, la un moment dat, un acoperiş cu stuf şi i-am spus
şoferului Florin să oprească. La numărul 54 de pe zisul bulevard am dat peste o
căsuţă venită parcă din povestirile populare din secolul al XIX-lea. Mai mult
ca sigur este un monument de arhitectură ţărănească, având o vechime de peste o
sută de ani.
Am reuşit să facem rost, din vecini, de numărul de telefon al doamnei O.E. (e discretă şi nu vrea să-şi mediatizeze numele), proprietăreasa clădirii. Ea este văduvă, s-a născut la Turnu Măgurele şi lucrează la un spital din Bucureşti.
Casa a fost a socrilor ei şi nici aceştia nu puteau spune exact când a fost construită. Nu a avut electricitate sau apă curentă niciodată. După câte îşi aminteşte doamna O., în 1975, în toată comuna Moara Vlăsiei erau trei case ţărăneşti clasice, din chirpici, cu prispa susţinută de stâlpi de lemn încrustat şi cu stuf pe ele, iar acum, cea în faţa căreia ne aflam a rămas singura. Pe vremuri, existau în fundu’ curţii şi nişte “coşere”, unde familia doamnei se odihnea, unde se prăjeau vinete în curte şi se făcea borş. Acum, căsuţa, vopsită în albastru, cum era moda la ţară în secolul al XIX-lea, este plină de crăpături. Pe rama de lemn a cerdacului de la intrare am găsit o bucată de tablă având gravată o secure stilizată. Din câte am vorbit cu bătrânii satului, în perioada interbelică placa semnifica faptul că proprietarul casei era pompier voluntar şi în caz de incendiu ar fi trebuit să intervină cu un topor. După moartea socrului şi a soţului, doamna şi-a mutat soacra la Bucureşti, să poată avea grijă de ea. Cum de la spital ia un salariu mic, nu are bani să îşi renoveze mica proprietate. Aceasta a fost închiriată pentru un timp unor tâmplari, iar de un an şi ceva stă fără locuitori permanenţi. Spun asta fiindcă am avut o surpriză neplăcută după ce proprietăreasa a descuiat încuietoarea uşii, făcută, după cum arăta, de un fierar ţigan care e de mult oale şi ulcele. În cele trei cămăruţe fuseseră, după toate probabilităţile, vizitatori nepoftiţi. Cele trei cămăruţe au fost vandalizate. Mobilierul rămas încă în picioare, două paturi şi o masă, pare făcut cel puţin în perioada interbelică. Pe lângă ele era răspândită, sub formă de cioburi, vesela care aparţinuse socrilor doamnei. Mai multe “cadavre” de sticle care conţinuseră alcool fuseseră lăsate acolo de cei ce intraseră, probabil, să facă o beţie departe de ochii vigilenţi ai consoartelor. Proprietara a izbucnit în lacrimi când şi-a văzut pozele de la căsătorie rupte şi trântite pe jos. Soba făcută din lut dat cu var alb, o construcţie spectaculoasă, e parţial distrusă, a dispărut plita din fontă. M-a impresionat că pe pereţi mai erau încă goblenuri şi ştergare cusute cu personaje şi texte, manopere de artă naivă pe care nu le-am mai zărit din copilăria mea.
Pe un perete am găsit o icoană veche, din hârtie, cu ramă din tablă. Candela care trebuia să fie sub ea era pe duşumea, spartă. Doamna O. mi-a făcut-o cadou. Am luat-o cu speranţa să mă ajute în campania electorală, să mă ferească de necazurile contondente care se mai ivesc cu prilejul alegerilor şi mai ales să mă ajute să conştientizez electorii să nu-şi mai bată joc de propriul trecut.
SOLUŢII DE BUN-SIMŢ
În mod cert, căsuţa ar trebui salvată. Dacă eu aş fi
primarul din Moara Vlăsiei, de care ţine administrativ Căciulaţi, aş fi mândru
să am aşa ceva pe teritoriul pe care-l administrez. Aş încerca să fac acolo un
muzeu despre viaţa comunei, să refac, după ce mă înţeleg cu proprietarii, un crâmpei
din viaţa societăţii locale din secolul al XIX-lea sau din prima jumătate a
secolului XX. Fiindcă imobilul se mai ţine încă în picioare şi există piese de
mobilier care pot fi restaurate, efortul financiar ar fi mic. Ar putea fi
expuse acolo şi alte obiecte de uz casnic şi unelte agricole vechi, care ar
putea fi colectate din zonă. Dacă nu, altă soluţie ar putea fi demontarea casei
şi transportarea la Muzeul Satului, după ce ea va fi trecută în patrimoniu. Şi
această măsură, care ţine de Ministerul Culturii şi Cultelor, ar fi posibilă.
“Şi părinţii, şi bunicii soţului meu, răposatul... s-au născut
şi au trăit aici. Casa e foarte veche”
O.E. proprietăreasă
Toma Roman jr, – reporter special la Jurnalul Naţional şi
candidat pentru Camera Deputaţilor din partea APVE în Colegiul nr. 4 Ilfov. “Noi
să fim sănătoşi!”
Citește pe Antena3.ro
