Post şi Înviere

De sute de ani, Mănăstirea Jitianu adăposteşte sufletele credincioşilor, veniţi în căutarea Mântuirii.

La Mănăstirea Jitianu, din inima Olteniei, credincioşii smeriţi, îngenun­chea­ţi în faţa altarului, ascultă slujba. Vocile uşoare ale călugărilor into­nea­ză rugăciunile, în timp ce o rază de soare se strecoară firav prin geamul colorat al bisericii. Este o zi de primăvară plăcută şi calmă, ca de început de lume. Mănăstirea Jitianu, renăscută din propria cenuşă, trăieşte acum clipe de bucurie.

Pe Părintele Nifon, stareţul mănăstirii, l-am întâlnit după ceva vreme în livadă. Se grijea ca duzii, una dintre comorile locului, să aibă şi ei parte de propria re­naş­tere. Se spune că ei au fost plantaţi aici chiar pe vremea domnitorului Cuza, atunci când a fost înfiinţată Şcoala de Agro­nomie. Azi sunt protejaţi de stat tocmai datorită îndârjirii cu care s-au luptat ca să apuce o nouă primăvară.

Istoricii spun că aici, unde astăzi se înalţă lăcaşul de cult, cu peste 600 de ani în urmă Mircea cel Bătrân a zdrobit armata otomană. Locul bătăliei, Rovine, a rămas de atunci un punct de reper în istoria românilor. Conform unei legende populare, Mircea cel Bătrân ar fi ridicat o bisericuţă din lemn, ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit. Hramul ei era Sfântul Mare Mucenic Di­mitrie, ocrotitorul oştenilor. Reclădită un veac şi jumătate mai târziu, de această dată din cărămidă, mănăstirea îi va avea drept ctitori pe boierii Craioveşti, care au ridicat în cuprinsul Olteniei mai multe ctitorii monahale fortificate.

Prima atestare documentară a mănăstirii datează din anul 1556, atunci când vodă Pătraşcu cel Bun, tatăl lui Mi­hai Viteazul, face danie Mănăstirii Jitianu jumătate din satul limitrof Jamnic (Balta Verde de astăzi). Prin Decretul seculari­zării averilor mănăstireşti din 1863, Mănăstirea Jitianu este desfiin­ţa­tă, iar chiliile sunt ocupate de elevii de la Şcoala Superioară de Agricultură, pentru care a fost înfiinţată şi livada de duzi.

Şi poate că soarta Mănăstirii Jitianu ar fi fost pecetluită atunci, la sfârşitul seco­lului al XIX-lea, dacă într-o zi de vară reginei Elena, mama re­gelui Mihai, nu i-ar fi fost atrasă atenţia de ruinele triste ale lăcaşului de cult. I-a cerut lămuriri istori­cului Nicolae Iorga, însoţitorul ei, şi astfel pentru Mănăstirea Jitianu a început o nouă viaţă. A fost refăcută, adăpostind de-a lungul timpului măicuţe şi călugări evlavioşi.

Acum, mănăstirea aşteaptă cu smerenie momentul Învierii. Post, rugăciune, spovedenie şi împărtăşanie, toate după reguli statornicite de pe vremea lui Mircea cel Bătrân. O comuniune între Dumnezeu şi om, între cer şi pământ. "Postul nu e dietă", ne spu­ne părintele Nifon, "postul e urmat de rugăciune, rugăciunea e urmată de post şi amân­două ajung să dea şi bucuria su­fle­tească. Mântuitorul zice: «Când pos­teşti, spală-ţi faţa ta...» Să ai bucuria să posteşti." Legume din grădina grijită de călugări, pregătite fără ulei, doar fierte, şi din când în când peşte, atunci când este dezlegare. Aşa se drămuieşte postul pentru călugări. De Înviere se îndestulează şi ei cu ouă roşii, cozonac şi peşte, că aşa cere datina (mielul, ca tot ce e carne, nu e permis). La slujba de Înviere vin puţini oameni, căci doar cei cu adevărat evlavioşi se învrednicesc să străbată cei aproape 10 kilometri cât despart Craiova de Jitianu. "Sunt cam aceeaşi oameni, dar foarte cuminţi şi cu sfială la slujbă".
"DANIILE" MĂICUŢELOR CĂTRE STATUL COMUNIST
Atunci când mănăstirea a fost reîn­fiin­ţată, la intervenţia Reginei Elena, în 1933, Jitianu deţinea o suprafaţă de 8,5 hectare, din care doar două erau cultivate. În timpul regimului comunist, în 1947, mănăs­tirea a intrat şi ea ""în colectivă" şi trebuia să dea statului 3.000 kg de porumb la hectar. Peste numai trei ani, directivele impuneau să se cultive doar 1,5 hectare de grâu, 1,12 hectare cu porumb, 0,13 hectare roşii şi 0,12 hectare ceapă. După trudă şi griji, măicuţele care au vieţuit la mănăs­tire ofereau statului partea lor: 400 kg grâu din cele 1.370 kg, iar de la cele trei vaci 450 litri de lapte şi 150 kg de carne. În cazul în care produsele nu erau livrate la timp, cota se majora cu 30%. După 1955 mănăstirea este "înzestrată" cu un grajd cu trei vite, unul cu doi cai şi altul cu două viţele, o magazie de harnaşamente, coteţe de porci şi de păsări, camere pentru îngrijitori şi paznici. Cu toate acestea, mănăstirea era una săracă, fiind poate singura care nu beneficia de gratuitate pentru procurarea lemnelor. Măicuţele ştiau însă să-şi chivernisească foarte bine resursele, astfel încât viaţa monahală să decurgă în tihnă. Astfel, stareţa Ermionia lăsa în 1947 urmaşei sale următorul inventar: 40 kg zahăr, 20 kg orez, 8 kg macaroane, 10 kg griş, 25 litri oţet, 66 litri ulei, 146 kg miere, 20 kg mazăre, 45 kg fasole, 250 kg făină, 190 kg mălai, 2.000 kg grâu, dar şi 56 tone de lemne.


CTITORI DE BISERICĂ, UNIŢI PESTE VEACURI
Conform unui manuscris, sunt amintiţi printre ctitori banul Barbu, banoveţii Pârvu vornicul, Danciu comisul şi Radu postelnicul. Conform documentului, ei se juruiesc să facă anual donaţii Lavrei Cuviosului Pavel de pe Muntele Athos. "Noi am făgăduit şi am alcătuit şi am întărit această scrisoare ca pe fiecare an, să se dea câte 2.000 aspri călugărilor şi cheltuiala fraţilor câte 100 de aspri şi să vie în luna ianuarie 6, la Bobotează, ca să ia acel obroc."
În schimb, călugării de la Muntele Athos trebuia să-i înscrie în pomelnic pe părinţii şi rudele lor Barbu şi Vâlcsan, Vlada şi Maina, postelnicul Neagoe, Stana, Vinia, Neguţa, Neaga, Hrusana şi Velica.
De asemenea, se cere ca urmaşii lor sau "pe cine Domnul Dumnezeu lasă stăpâni peste averea noastră" să îndeplinească pe mai departe această danie. Peste 100 de ani, stolniceasca Maria, soţia stolnicului Sârbu, face şi ea o danie mănăstirii, înstărind-o cu un sălaş de ţigani robi "ca să fie mănăstirii moşie ohabnică". În 1639, Matei Basarab dă un hrisov prin care sunt enumeraţi toţi ctitorii bisericii, dar şi "merticul" în bani. "Să vie fraţii în luna lui ghenarie în 6 zile în ziua cea luminată a Domnului, să ia de la vistieria noastră câte o mie de bani."
Acelea au fost momentele de glorie... De-a lungul existenţei sale, Mănăstirea Jitianu a fost pe rând depozit de obuze, în timpul Războiului de Independenţă din 1877, dar şi spital, atât pentru ostaşii români, cât şi pentru prizonierii turci. În groapa comună din apropiere odihnesc la un loc adversari de arme, răpuşi de epidemia de holeră.