Regina Maria. O mamă îngrijorată de sănătatea fiicei ei bolnave şI o gazdă plăcută

Maria - Regina României, Povestea vieţii mele (124)
Mai târziu, regina Elisabeta îmi povesti multe lucruri curioase despre mama ei. Avea stranii însuşiri psihice şI au fost timpuri în viaţa ei în care “cădea” într-un fel de transă, în timpul cărora duhil i se despărţea de trup. Era cuprinsă atunci de un fel de “extaz”, corpul îşi perdea greutatea şI putea să plutească deasupra pământului. Se spunea că în timpul acestor transe putea chiar să umble pe spetezele scaunelor sau chiar să coboare scările fără a atinge treptele. cât adevăr să fi fost la aceste spuse, n-aş putea hotărî. Dar nu e nici o îndoială că strania fiinţă avea însuşiri anormale. Eu însă, fiind în afară de cercul vrăjit al acelor ce sunt în stare să trăiască între două lumi, simt că nu sunt vrednică să-ncerc a da vreo lămurire.

Bătrâna doamnă nu dădu la iveală nici una din tainicele-i însuşiri în ziua când am fost musafirii ei. Nu se arătă decât ca o femeie ce oftează mereu, o mamă îngrijorată de sănătatea fiicei ei bolnave şI o gazdă plăcută ale cărei  convorbiri erau însufleţite şI pitoreşti. Cu multe curtenitoare exclamaţii de bună venire, ne duse într-un hall destul de mare, pardosit fără mult meşteşug cu scânduri de brad. Partea cea mai izbitoare a acestui hall erau nişte panouri pe care erau zugrăvite flori nemaipomenit de mari şI lipsite de vlagă, ceea ce alcătuia un constrast strigător cu simplicitatea cadrului. Bătrâna doamnă ne lămuri îndată că panourile fuseseră pictate de fiica ei. Ne uitam în jurul nostru cam uimite de ciudăţenia tururor lucrurilor înconjurătoare şI cu o întrebare mută pe buze: unde era fiica ei? În sfârşit, mama întrebă prieteneşte despre sănătatea reginei. Biata principesă, cu ochii obosiţi, ridică mâinile în sus:
“ - Ah!... Elisabeta, ah!...” era vădit că Elisabeta o umplea de îngrijorare. În fiecare zi I se schimba starea sufletească. Bătrâna mamă se găsea în faţa unei mari greutăţi; ne mărturisi că, de mai multe luni, Elisabeta nu mai putea umbla sau îşi închipuia că nu mai putea. Nu voia nici să stea în picioare, nici să facă un pas. Sta toată ziua în pat şI picta, picta fără a se odihni. Uneori era plimbată într-un jeţ cu roţi. Îi plăcea mult pădurea, dar era greu s-o faci să iasă din casă; fu însă gata să ne primească. Mama ei se întrebase cu grijă care îi va fi purtarea faţă de noi, însă, spre marea ei uşurare, Elisabeta nu se împotrivise venirii noastre. Cu ea însă nu puteai niciodată să fii tocmai sigur. Da, era foarte greu de trăit cu dânsa şI nu puteai s-o împaci uşor.

“ - Ah, Elisabeta mea e foarte fantastică, aşa a fost ea totdeauna, chiar de copil, totdeauna, « himmellhoch jauchzend, oder zi Tode betrubt» (Vers de Goethe – Strigând de fericire până la cer sau mâhnit până la moarte), adevărat temperament de poet, gata să privească toate ca pe o tragedie, mai ales acum când, din nenorocire, are destule prilejuri de a vedea în toate tragedie, ah... ah!...”

Poate mama pricepea despre ce e vorbea ciudata bătrână, dar pentru mine şI Ducky, parcă ar fi vorbit chinezeşte. Deodată, bătrâna prinţesă întorcându-se spre mine, zise:
“ - Dar nu se va putea împotrivi farmecului tău, drăguţa mea, semeni cu florile îmbobocite primăvara. “