Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Taximetristul ma-ntreaba daca ma grabesc. Ii spun ca am ora de ajuns si ca nu vreau sa intarzii. Vorbesc cu Mircea Badea la telefon. Omul din stanga trage discret cu urechea. Imi amintesc ca n-am apucat sa cumpar flori. Il rog sa opreasca la primul colt. Imi ofera alternativa pietei de flori. “La Cosbuc macar sunt proaspete. Mergeti la doamna canotoare, nu-i asa?' Zambesc. Chiar nu ne-am despuiat degeaba la poza, ca doi arlechini batrani scosi la pensie la reforma Circului de Stat.
Ordinul de plata care atesta transferul in contul Floricai Lavric (Maxim, dupa sot) a peste 700 de milioane de lei vechi e pe bord. Ajungem. Ma dau jos in spatele unui bloc din Militari. Ma asteapta Gabriela Ghiban, partenera noastra-n cursa asta nebuneasca de strangere de bani. Un domn inalt, bine, cu alura de sportiv, ne iese-n fata si ne indruma catre scara. Vine alergand si Ivona Rosu, reporterul Antenei al carui material ne-a urnit din sictirul existential. E tanara, frumusica si entuziasta. N-a apucat inca sa se blazeze. Are tot timpul din lume. Sper sa n-o faca.
Intram. Ne-asteapta campioana olimpica de la Los Angeles. E inalta, legata, are clar un fizic intretinut. Mimeaza cu stangacie starea de sanatate. Dureaza putin. Mi se prabuseste-n brate, in lacrimi, cand ma vede cu ditamai cosul de flori. E operata, face tratament, o doare. Repeta la nesfarsit cat e de impresionata, ne multumeste obsesiv. E racoare-n casa, dar curg apele pe mine si ma lasa picioarele. Ne asezam. Ar fi vrut ca altceva sa ne aduca in cochetul apartament al familei. Sa venim pentru un interviu despre sport, nu sa ne mane tragedia ei. Il adora pe Mircea. Se uita seara de seara la emisiunile lui. Promit ca data viitoare incerc sa-l aduc si pe nebun.
Ii dam hartiile de la banca. Cand vede cat munte de banet are-n cont, aproape ca se blocheaza. Alt hohot de plans. E uluita de generozitatea semenilor. Si impresionata ca Mihaita Nesu a uitat, pentru ea, de propria-i suferinta. Filmam cateva cadre, pentru Observator. Oamenii trebuie sa stie si sa vada ca efortul lor n-a fost inutil. De mine or fi satui, insa campionii-i vad numai cind iau medalii, la aeroport si cand se sfarsesc. Am o senzatie bizara. Ma simt rau si, totodata, bine. Ce face familia asta calda si primitoare din mine! Ies pe hol, vad diplomele de la Olimpiada din 1984. Le pozez ca un japonez dement. Domnul Maxim ma-ntreaba daca nu vrem sa scoata din dulap si medalia de aur. Florica Lavric o pune la gat. Ii sticlesc un pic ochii a fericire. Sta la poze. Plange iar. N-a mai scos-o din dulap de peste 20 de ani. Ar trebui s-o curate. Nu i-a stat gandul la asta. Nici n-avea cum.
Ne luam ramas bun. Ma roaga sa imbratisez toti oamenii de la Antene. Neaparat pe Badea, care se vede ca face sport. Vine cu o idee. Banii pe care-i mai strangem pana pe 10 septembrie sa-i donam altcuiva-n suferinta. Nici gand. Sunt samaritean cam odata pe an. Pe 2012 mi-am facut norma. Deci toti banii donati vor ajunge, pana la ultimul leu, in contul ei. Pana si insensibilii bancheri au decis sa renunte la orice comision generat de vreo operatiune pe numele ei. E pacat sa nu continuam.
Convenim ca, daca vede vreun caz asemanator, e libera sa doneze, la randul ei, din contul pe care l-a primit. Cadou de la niste sute de oameni frumosi, care si-au rupt din concedii si economii ca sa salveze o viata…
