Balcic, ilustrata pentru acasa

Casa ultimului primar roman al "Orasului alb" este astazi cafenea. Amintirile isi fac loc cu greu intr-o lume ce nu ne mai apartine.

Balcica Maciuca. A scris o carte orasului care i-a dat nume. Citind "Balcic", (Editura Universalia, 2001), am pornit sa gasim in "orasul alb" casa ultimului primar roman de acolo.

Plec in vilegiatura. Prefer cuvantul acesta celui prea des folosit de "vacanta". Asta si pentru ca locul unde vreau sa ajung se potriveste mai bine cuvintelor vechi. Orasul alb de pe Coasta de Argint. Orasul Pictorilor, al Poetilor, al Visatorilor. Al Reginei Maria - care l-a iubit atat de mult incat a dorit sa-i fie salas inimii, pe veci. Orasul din Golful de Smarald: Balcic.

Intre miile de turisti, sunt poate dintre putinii pentru care Balcicul inseamna mai mult decat Castelul Reginei si Gradina Botanica. Orasul ma ademeneste, cu strazile lui care infasoara dealul de calcar, cu vechile case albe cu acoperisuri rosii, cu turle de biserici si sulitele fildesii ale minaretelor. Peste rapa, "mahlaua" turceasca, unde batranii vorbesc inca romaneste, amintindu-si cu drag de Regina Maria - "frumoasa si buna" - si de ultimul primar roman din Balcic. "Mosescu, ce om! El a facut orasul!" - spune turcul Sekir, octogenarul.

O CISMEA… Urc pe Cerno More (Strada Marii Negre, artera principala a orasului) si ajung in centru. Caut, cu cartea in mana, urmarind indiciile ca un detectiv, casa ultimului primar roman din Balcic. Cartea e semnata de Balcica. Balcica Maciuca. Fiica lui Octavian Mosescu si a Pencai, bulgaroaica a carei frumusete pictorii - oaspeti vremelnici la Balcic - isi doreau sa o surprinda pe panzele lor. "Casa noastra fiind asezata pe colt, avea o intrare pe strada principala care cobora spre mare si inca una, pe o straduta in spatele casei. Straduta aceea, serpuita, cu o cismea la colt…" O cismea, doua cismele… Care dintre ele sa fi fost cea din poveste? Ma invart in loc, fotografiez casele din jur, incercand sa aud sunetul vietii de odinioara. Undeva, intr-o casa ca aceasta, o fetita crestea la granita dintre doua civilizatii. Caut unghiul din care golful se vede in toata splendoarea lui. Marea e superba de oriunde ai privi-o. Lipseste un indiciu: icoana de ceramica, o copie dupa Luca della Robia, adusa de Octavian Mosescu din Italia, lasata intr-o nisa a gardului de piatra. Nicaieri nu vad gardul cu nisa…

AMINTIRI. La Hotelul Speranta o gasesc pe Ghinca Iliescu. O femeie trecuta de 80 de ani si amintirile ei. Ii vorbesc despre urmele pe care le caut. "Casa lui Mosescu? Putin mai sus. Soacra mea a primit casa in grija chiar de la primar, cand a plecat, in ’40. Si-au luat doar cateva lucruri. Multe au ramas acolo. Credeau ca se vor intoarce… Dupa un timp, bulgarii i-au cerut soacrei mele cheia si au pus stapanire pe casa."

Bat din nou Cerno More, in sus si in jos. O strada ingusta, o cismea. Si in gardul de piatra: nisa. Goala. In casa lui Octavian Mosescu este azi o cafenea. Alaturi se afla vilele care au apartinut Elizei Bratianu sau lui Mircea Cancicov… Ma simt intr-un loc familiar, descoperind toata aceasta lume dezmortita de soarele primaverii. Fotografiez din toate unghiurile casa, curtea, golful. Sa aduc cu mine ceva din povestea aceasta. Ma cufund in amintirile fetitei numita dupa orasul cel drag, Balcica. Prietenos, cald, usor intrigat de exuberanta gesturilor noastre, Ivan Malev, proprietarul de astazi al casei, ne da lamuriri. A cumparat locul in anii ’50, cand multe alte imobile ridicate de romani si apoi preluate de administratia bulgara au fost vandute celor ramasi in Balcic. Ii spun cum am ajuns acolo, ii arat cartea. "Doamna Balcica? Vine de doua-trei ori pe an aici, ii este foarte drag sa se intoarca acasa!"

Avocatul Octavian Mosescu, ultimul dintre primarii pe care Balcicul i-a avut pe timpul administratiei romanesti in Cadrilater, care a durat intre anii 1913 si 1940

"Poarta din spatele casei noastre, care dadea spre acea straduta, era din fier forjat (…). Langa ea, in zidul peretelui, parintii facusera o nisa, cu o usita tot din fier forjat, inlauntrul careia pusesera o icoana, o copie in ceramica dupa Luca della Robia, adusa de tata din Italia. Usita nisei era inchisa cu un mic lacat. Icoana exista si acum. Nu am luat-o cand am plecat, iar nisa nu a fost deschisa niciodata. Maica Domnului, in poarta casei, a ramas paznicul viselor noastre lasate pe tarmul Balcicului", noteaza in cartea ei Balcica Maciuca. As fi vrut sa nu scriu niciodata randurile ce urmeaza. Insa, in ziua in care am fost la Balcic, nisa din zid era goala. L-am intrebat pe Ivan Malev ce s-a intamplat cu icoana. "A fost furata!" "Cand?" "Ieri…" "Mai demult?" "Nu. Ieri, ziua de dinainte de azi…"

IN OGLINDA. Azi (foto stanga) si ieri (foto dreapta), in gradina casei lui Octavian Mosescu, la Balcic

"Locul era asezat pe o colina, cam abrupta, in schimb vederea spre mare era cea mai frumoasa din oras. Se vedea tot golful. (…) Casa era astfel concepura incat, chiar cand erai inlauntrul ei, aveai senzatia ca te gasesti in exterior, pentru ca, prin geamurile imense, gradina parea o prelungire a interiorului" Balcica Maciuca