Campanie JURNALUL NAŢIONAL: România neprofesională. Școli profesionale ca pe vremea lui Creangă

Să treci pragul unei şcoli profesionale româneşti e o experienţă la fel de tristă ca vizita la un cimitir. Proporţiile dezastrului din învăţământul românesc se văd în pereţii, în podelele, în ferestrele şi în dotările acestor instituţii de învăţământ. Copiii sunt nevoiţi să vină cu scule de acasă, profesorii fac cheta pentru materiale de sudură, iar autorităţile se acoperă cu proiecte roz pe hârtie.

Pe peretele atelierului de practică stă sprijinită o jumătate de panou pe care se mai poate citi: „...profesionale... e liceu profil”. „Uitaţi ce a ajuns învăţământul profesional: exact panoul de aici!”, arată revoltată Cerasela Băltăreţu, director adjunct la o şcoală profesională din centrul ţării. A acceptat să primească presa în interiorul şcolii sale şi să ne arate starea jalnică în care se află doar cu condiţia de a nu publica numele unităţii de învăţământ. Îi este teamă că părinţii vor înceta să îşi mai înscrie copiii aici, iar astfel ei vor muri. Numai că toate şcolile de profil din ţară sunt în aceeaşi situaţie. Căci, de ani de zile, România alocă sume ridicol de mici pentru investiţii în această formă de învăţământ. Pentru echipamente şi renovări, se cheltuiesc doar cinci procente din toată suma alocată învăţământului profesional şi tehnic. Este cel mai mic nivel de finanţare din toată Uniunea Europeană. Dăm pentru şcolile profesionale doar 0,6% din PIB, adică în jur de 900 de milioane de euro.

Frigul din oasele elevilor

Cerasela Băltăreţu tremură de indignare. De fiecare dată când vede atelierul de practică, îşi amintește cât s-a zbătut pentru renovarea clădirii și cât de inutil a fost totul. Locul arată astăzi la fel ca un grajd abandonat. Prin geamurile sparte intră nestingherit gerul. Doar caloriferele uriaşe, care stau încinse tot timpul pe timp de iarnă, mai înmoaie aerul din încăpere şi copiii îşi mai pot descleşta degetele de pe mânerul ciocanelor sau al pilelor. Dar şi aşa, de multe ori temperatura din încăpere măsoară câteva grade sub zero.

„Geamurile nu ar fi o problemă să le schimbăm, dar tot pătrunde frigul, pentru că structura e de aşa natură că intră prin pereţi, pe la uşă. Uitaţi cum e aici”. Directoarea bagă mâna prin găurile unuia dintre pereţii care ar fi trebuit să separe camera de o alta dezafectată. Suntem la începutul primăverii şi asistăm la cursuri de lăcătuşerie. Măsurăm temperatura în încăpere: -4 grade.

În sală sunt vreo 20 de elevi lucrând zgribuliţi, cu umerii ridicaţi deasupra bărbiei. Zgribulită e şi directoarea adjunctă: „Stăm de 15 minute aici şi deja îmi e frig. Imaginaţi-vă că ei stau aici şase ore”. Ia între palme mâna unui elev: „Uitaţi-vă, are mâinile reci!”. Băiatul poartă o salopetă subţire şi dedesubt trei pulovere care îi ţin de cald şi afară, şi la ore. 

Investiţii făcute acum 100 de ani

Citește pe Antena3.ro

Haos în Coreea de Sud. Președintele a decretat legea marțială. A fost instituită cenzura, oamenii încearcă să intre în Parlament

Frigiderul pe post de atelier arată jalnic. Pe jos, resturile de mochetă indică faptul că cineva, cândva, s-a preocupat pe ce calcă elevii. Dar mocheta a început să se roadă în urmă cu zeci de ani și astăzi podeaua e aproape complet decopertată. Se vede cimentul fundaţiei. „Uitaţi-vă cum arată bancurile noastre!”, exclamă directoarea şi scoate scânduri putrede dintr-o masă unde fusese prinsă o menghină. La un astfel de banc lucrează Lucian, din clasa a 9-a. Ar trebui să construiască un ciocan dintr-o bucată de fier tăiată dintr-o bancă veche. Stă cocoşat deasupra piesei prinse în menghină şi trece apăsat cu pila peste bucata de metal, scoţând un scârţâit jalnic. Dar, oricât se chinuieşte, pare să nu avanseze în niciun fel. Pentru că pila cu care lucrează e netedă ca în palmă, zimţii sunt tociţi, iar şcoala nu are altă sculă să îi dea. Se străduieşte de câteva ore şi se uită cu jind la colegul de lângă el care aproape că şi-a terminat ciocanul. El a venit cu pilă nouă, de acasă. „Eu m-am apucat să fac ciocanul odată cu colegul. Dar nu am reuşit să fac decât un colţ. E foarte trist. Nu avem lucruri cu care să lucrăm şi ar trebui să cumpărăm din banii noştri. Am avut și eu pila mea, dar s-a stricat şi am ajuns tot la asta”. Asta e singura lecţie garantată pe care o predă şcoala românească: sărăcia. Atelierul a devenit un loc al donaţiilor, unde profesori şi elevi deopotrivă sunt nevoiţi să vină cu materiale de lucru de acasă. „Mai vin copiii de acasă cu tablă”, zice Cerasela Băltăreţu, „aduc două plăcuţe şi «Hai să le găurim!». Ultimele dotări, dacă le pot numi dotări, au fost în 2014, când am primit nişte pile şi nişte ciocane. Degeaba ne dau scule dacă nu ne dau şi materiale. Pentru materiale noi ne zbatem foarte mult, ne ducem cu miloaga de colo-colo”. 

Fonduri europene, misiune imposibilă

Directoarea adjunctă a tot încercat să schimbe faţa atelierului de practică din şcoala ei. A fost tot timpul convinsă că nu poate să lase lucrurile aşa şi să se mulţumească să dea vina pe sistem. Un astfel de atelier îi alungă elevii și îi condamnă pe ei la dispariție, ca instituție de învățământ. „Când noi ne facem promovarea şcolii şi vin părinţii, şi eu le arăt atelierul ăsta, ce se întâmplă? Dumneavoastră v-aţi trimite copilul să înveţe într-un atelier ca ăsta? Altceva ar fi să fie un atelier cu ciment frumos, cu bancuri noi, să fie cald, şi alta e când vin copiii în promovare şi eu le arăt atelierul ăsta”. Cu gândul ăsta, Cerasela Băltăreţu s-a tot zbătut să schimbe lucrurile, dar efortul său a fost până acum în zadar. Mai întâi a încercat cu fonduri europene: „Se spune tot timpul: «Accesaţi fonduri!». Am tot urmărit programele şi, cum am prins o axă deschisă, cum ne-am apucat să facem un proiect. Dar e foarte greu să te califici, sunt o mie şi una de condiţii”. În paralel, a făcut cărare la Consiliul Local. „La primărie, de fiecare dată facem demersuri, şi de fiecare dată ne zic că se va face. Au venit, au măsurat, ne-au arătat ceva frumos: «Uite, aşa va fi!». Dar nu s-a întâmplat nimic din 2014. Tot vin, fac poze şi nu se întâmplă nimic”. Am mers şi noi la primărie să vedem ce se întâmplă. Și, deloc surprinzător, și nouă ne-au zis că va fi ceva frumos. Dar nu acum. „Pentru aceste ateliere sunt o serie de investiţii incluse în portofoliul de proiecte, sunt proiecte deja elaborate care vor intra în execuţie anul acesta. Anul trecut nu au fost fonduri. Pe de altă parte, vom face demersuri pentru asigurarea co-finanţării şi în cadrul Programului Naţional de Dezvoltare Locală derulat prin Ministerul Dezvoltării”, ne spune şeful Departamentului Investiţii de la primărie.

Până se vor găsi bani pentru investiţii, Cerasela Băltăreţu şi şcoala ei aşteaptă. Aşteaptă şi oraşul a cărui economie bate pasul pe loc în lipsa profesioniştilor bine pregătiţi care să le ocupe locurile de muncă vacante. „Să ştiţi că cerere de meseriaşi este cum nu am avut niciodată. Anul trecut nu mai făceam faţă solicitărilor din partea service-urile auto care ne cereau copii să îi angajeze. Dar condiţii să îi învăţăm nu avem. Păi, noi nu avem nici măcar softul acela de diagnosticare pentru maşini, nu avem un stand de frâne! Învaţă la noi ce se învăţa acum o sută de ani, cu scule de acum o sută de ani”.  

Cifră: 0,6% din PIB, adică în jur de 900 de milioane de euro, este suma alocată în România pentru învăţământul profesional. O sumă insuficientă pentru nevoile acestui domeniu