Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“Stăteam cu burta pe cărţi pe parchetul verde din camera mea de la Bistriţa şi învăţam pentru Bac. Eram extrem de obosită, iar ai mei mă rugau să nu mai învăţ. Căci eu sunt exagerată când învăţ – dacă trebuie să citesc 10 cărţi, citesc 15. Apoi mama mi-a zis: mai deconectează-te şi tu! Aşa că am intrat pe internet şi întâmplător am dat peste un link: mai ai cinci ore să te înscrii la Miss Universe România”, ne povesteşte Elena Kuji. Şi de la linkul acela a început totul. Şi-a trimis dimensiunile, trei fotografii şi un eseu scris în cinci minute. A înşirat acolo că pentru ea sunt mai importante principiile decât o defilare strălucitoare pe podium şi că cel mai mult apreciază la o femeie ceea ce se ascunde în spatele machiajului. Peste o jumătate de oră au sunat-o să vină repede la Bucureşti, la preselecţie. Ar fi venit, dar se gândea la Bac. Sâmbătă şi duminică seara erau preselecţiile, luni dimineaţă începea Bacul. Ce să facă? Mergem doar să ne relaxăm şi ne întoarcem repede să dăm Bacul, şi-a spus. La Bucureşti a plecat fără haine, doar cu o valiză plină cu cărţi. A intrat la preselecţie cu gândul la Bac. Se alegeau 30 de finaliste din 2.000 de fete. La defilarea în costum de baie i-a fost jenă, era prima dată când făcea asta. Le-au măsurat din cap până-n picioare, le-au verificat urechea muzicală, le-au cântărit din priviri gesturile şi zâmbetul, iar pe ea au întrebat-o cu ce se hrăneşte. Le-a răspuns că în ultima vreme cu ciocolată şi cărţi. La sfârşitul ultimei seri a fost selecţionată între primele 30 de fete.
Epopeea unui Bacalaureat de nota 10
“Eram cu gândul la Bacalaureat, şi tocmai atunci mi-am auzit numele. Apoi mi-au dat trandafirul alb şi mi-am zis: uau, chiar eu? Pe urmă am aşteptat să le cheme pe toate fetele şi, imediat după am returnat trandafirul alb, mi-am cerut repede scuze şi le-am zis că eu trebuie să plec urgent că am Bacalaureatul a doua zi. Era duminică, miezul nopţii, iar a doua zi, la 8 dimineaţa, trebuia să fiu la Bistriţa, la Bac, la proba de Limba română. Aşa că am fugit în maşină, m-am înfăşurat în plapuma adusă de tata, iar mama îmi ţinea degetele în urechi ca să n-aud zgomotele şi să pot dormi. N-am dormit deloc, dar m-am prefăcut, ca să nu-i îngrijorez pe ai mei”, mai spune Elena Kuji.
Acasă a dormit fix 40 de minute şi a fugit la şcoală. Era atât de obosită, încât i se părea că scrie într-o limbă străină. A luat 10 pe linie la toate probele, devenind celebră peste noapte: a fost singura bistriţeancă din generaţia sa cu 10 la Bac, după ani de zile. Pentru ea a fost firesc, căci în 12 ani de şcoală strânsese zeci de premii. Niciodată nu mergea la o singură Olimpiadă, ar fi fost prea puţin pentru ea. Mergea la matematică, la română, la limbi străine, la istorie şi la filozofie. Şi-ar mai fi vrut. Depăşise de mult manualele; ea se distra citind eseistică şi filozofie. Nu c-ar fi fost tocilară, dar, spune fata, i se părea păcat să nu descopere tot ce s-a construit frumos pe lume. Niciodată nu le cerea părinţilor recompense pentru premiile de la Olimpiadă. I se părea că n-a făcut nimic deosebit, că asta e datoria ei, să înveţe. N-a cerut nimic, nici măcar când a obţinut o performanţă care i-a uimit pe toţi din jur: premiul la Olimpiada de limba italiană, o limbă pe care a învăţat-o singură într-un an, dintr-o mare pasiune. Nici ea nu şi-a explicat cum a reuşit ca într-un singur an să-i depăşească pe elevii de la liceul de limba italiană, specializaţi de multă vreme în tot ce însemna lingvistica italiană. Imediat după premiu a sunat-o mama: “Leni, cu ce vrei să te aştept acasă?”. Ar fi putut să ceară haine frumoase sau o vacanţă. În loc de asta, a răspuns: “Păi cu ce poţi să mă aştepţi? Cu o zamă de şălate cu balmoş”. Pe alţi colegi părinţii i-au aşteptat cu redecorarea camerei sau cu telefoane scumpe.
Modena. Locul din care România se vede frumos
Acum, la 22 de ani, Elena Kuji face facultatea la Modena, în Italia. Învaţă la Departamentul de Studii Lingvistice şi Culturale în acelaşi ritm cu studenţii italieni. Examenele sunt extrem de dure, dar asta o fascinează. “În primul an, de pildă, doar pentru examenul de lingvistică italiană am studiat într-un timp foarte, foarte scurt o carte imensă cu toate schimbările din latină la italiană, cu toată istoria limbii, a literaturii şi a limbii. Am luat 30 (nota maximă), în timp ce mai bine de jumătate dintre studenţi au picat. Altfel, la examene trebuie să ai punctul tău de vedere, aşa că dacă ai argumente eşti invitat să-l contrazici pe dascăl, iar el nu-ţi dă notă mai mică pentru asta. Eu eu am contrazis-o pe cea mai severă profesoară din facultate şi tot am luat notă maximă”, ne mai povesteşte tânăra.
Un an a studiat şi la Sorbona, la Paris, cu bursă, dar s-a întors şocată. De nenumărate ori a fost jignită doar fiindcă a spus că este româncă. “Şi toate s-au întâmplat aşa, cu o duritate cu care eu nu aş putea să trăiesc zi de zi. Ca să închiriezi casă la Paris e un calvar. Proprietarii spuneau că ei nu închiriază românilor. Iar colegii francezi, mai mult de salutul meu, ca să deschid o conversaţie, nu vorbeau cu mine. Prietenii mei de la Paris au fost internaţionali. Am avut două prietene foarte amabile, franţuzoaice, de care am fost şocată, nu-mi venea să cred că vorbesc cu mine şi că stau cu mine în bancă la curs”, mai spune Elena Kuji.
Acum şi-ar dori să mai facă un master în industria luxului la Monte Carlo şi mai târziu să revină acasă şi să ajute România cu experienţa ei din străinătate. Nici o secundă n-a regretat că atunci, la 18 ani, n-a ales cariera în industria frumuseţii. “Da, atunci a fost un punct în care puteam să merg spre celebritate, dar probabil una de tip tabloid. Or, mie îmi plac oamenii care se ghidează după adevăr şi valoare adevărată”, mai spune ea. Şi, în entuziasmul său, spune că de acolo, de la Modena, România se vede chiar frumos: “Avem atât de mult potenţial în ţară, încât nu e totul pierdut. Transformarea pozitivă ţine de un elan care există deja, mai ales în rândul tinerilor. Sper să explodeze curând. Numai faptul că foarte mulţi studenţi se întorc în ţară cu ideea de a crea, de a retuşa unele lucruri, este un pas înainte foarte important şi ar trebui ca cineva să vadă asta”.
