Destin - Manastirea din cazarma

A fost unitate militara de aviatie si ulterior camin pentru orfani. Ar fi trebuit sa fie inchisoare. Din 1998, cativa calugari incearca sa readuca pe meleaguri teleormanene credinta in Dumnezeu, intr-o fosta unitate militara.

"Aici e o liniste eterna", ne spune fratele Petre, asezat pe un scaun in chilia sa in mijlocul zecilor de icoane si cu spatele la paraclisul improvizat chiar de el. A venit la Manastirea Sf. Pantelimon din Teleorman in urma cu doi ani. Ca sa-si gaseasca linistea. Si a gasit-o.

Linistea de la Manastirea Sf. Pantelimon a fost sparta brusc in urma cu aproape doi ani, cand Icoana Maicii Domnului a "indraznit" intr-o noapte sa verse lacrimi de mir. Ca intr-o intrecere, toate icoanele au inceput sa verse lacrimi de mir. Dumnezeu si-a intors atunci privirea catre calugarii de aici, care, din 1998, au incercat sa readuca credinta in aceste locuri. Fosta unitate militara din 1945 pana prin anii ’60 si, ulterior, camin pentru copii orfani, manastirea de calugari de langa Silistea lui Marin Preda s-a umplut atunci, pentru cateva zile, de sute de curiosi. Care sa o mangaie, care sa o atinga, care sa se roage, care sa se minuneze, care sa spere. Aleile manastirii, odata rasunand de bocancii militarilor si ulterior de glasurile si rasetele copiilor, erau acum cai de acces catre "minunea" Teleormanului. In atatia ani de cand Episcopia Teleormanului preluase cele 65 de hectare de teren, era prima data cand multimi de oameni se perindau ca intr-o adevarata sarbatoare printre cladirile urate si parca abandonate pentru a vedea minunea care le adusese de fapt aici. Dar minunea n-a tinut mult. Icoana a uitat sa mai planga, asa cum o facuse intr-o noapte rece de iarna, iar linistea "eterna" de la Manastirea Sf. Pantelimon s-a reasternut peste locuri. Si, incet-incet, oamenii nu au mai venit sa vada nici minunea, nici sa se roage, nici sa atinga icoana, nici sa o mangaie si nici macar sa spere. Icoana Maicii Domnului a ramas undeva sus, in trapeza amenajata in fosta sala de cinema pentru cadrele militare. Vegheaza de acolo. "A fost odata o minune", minunea de la Manastirea Sf. Pantelimon.

SPRE SILISTEA. Luam si noi drumul spre Silistea lui Marin Preda, la aproape doi ani de cand icoanele au varsat lacrimi de mir si au adus sute de oameni in pelerinaj, acei pelerini care si-au lasat pentru o zi toate treburile si au facut cale lunga pentru cateva secunde de singuratate spirituala cu icoana care a varsat lacrimi de mir. La jumatatea drumului dintre comunele Balaci si Silistea Gumesti, un drum anevoios plin de hartoape ce sfideaza cu dispret orice teorie inginereasca nemteasca, in mijlocul unei campii nes-farsite rasare pe partea stanga un conglomerat cenusiu de cladiri rusesti, vechi, devastate si parca abandonate. Un vant aspru de toamna usuca tot in cale. Usuca si imbatraneste. Si taie si ultima raza de soare ajunsa aici pe taramul de nicaieri, aflat undeva parca la capatul lumii. Un miros cazon iti patrunde puternic in nari, iar croncanitul a sute de ciori trezite in creierii diminetii te aduce la realitate, oricat de departe ar fi gandurile tale.

Biserica este amenajata in fosta sala de dormitoare, trapeza deasupra bucatariei in fosta sala de cinematograf, chiliile in fostele cladiri administrative, sala de antrenament tine loc de staul acum. Aici se petrece neobisnuita viata obisnuita a celor 15 calugari de la Manastirea Sf. Pantelimon.

CU BIBLIA IN DORMITOR. Slujbele se tin in fostul salon de dormit al militarilor

BATRANUL PREOT. Barba-i carunta ii ajunge pana la brau, iar sutana-i este purtata de vant in cele patru directii. Dogma si experienta monahica se infratesc cu spatiul cazon. Sutana a inlocuit uniforma militara si halatele medicilor. Rugaciunea si penitenta au inlocuit planurile strategice militare si tratamentele medicale. Batran calugar aflat de aproape doi la Manastirea Sf. Pantelimon infrunta vantul aspru si puternic al campiei, asa cum este si viata de monah: dura. Ne ocoleste, iar drumul il pierde undeva printre cele 15 cladiri ale locului. Chilia lui e de aproape doi ani intr-o cladire aflata chiar la intrarea in manastire. Ca o pavaza. O chilie singura in cladire. Asa cum sunt majoritatea pe aici. Un bloc fara geamuri, tocarie si altele. Asa cum sunt mai toate pe aici. De frica hotilor, calugarii stau aproape cate unul singur in cladire.

Spre deosebire de altele, Manastirea Sf. Pantelimon, desi este imensa ca spatiu, adaposteste sub mohorata haina a calugariei doar vreo 15 monahi. In timp s-au perindat cu zecile, dar putini au fost cei care au infruntat dificultatile cu stoicism si au ramas.

PARINTELE STARET. Cu toata infatisarea noastra de oraseni sclavi ai timpului, intr-un spatiu unde timpul e nelimitat si curge la fel, dar simplu am fost primiti cu dragoste in sfantul lacas care mai poarta inca miros cazon. Suntem primiti de parintele staret Antonie chiar in chilia sa mica, dar calduroasa. In locul mic si ingust, pierdut printre carti de rugaciune, icoane si casete cu muzica bisericeasca si clasica, cu barba lunga si rara pare un sihastru uitat de lume in pustietate. Trec cateva minute bune, timp in care nimeni nu spune nimic. Muzica in surdina si tacere. Noi nu stim care ar fi cel mai potrivit prim pas pe care l-am putea face in conversatie, parintele, cu nasu’ bagat in niste hartii laice, nu stie cum sa ne ia. Momente de tatonare, urmate inevitabil de o invitatie de a vedea locurile. "Hai, ca veniti de la drum, o sa va pregatim si masa. Ati nimerit rau azi. E post, asa ca masa o sa fie mai saracacioasa. Dar, pana-i gata, puteti sa mergeti sa vedeti «avutia noastra»", ne indeamna molcom parintele staret. Ulterior, in doua zile cat am poposit la manastire, si-a deschis sufletul si am aflat ca nu a avut o viata prea usoara. Nascut intr-o familie modesta cu 12 copii, a luat calea monahiei dupa un eveniment dramatic pe vremea cand avea numai 13 ani. "L-am gasit pe tata cazut jos in padure si ningea pe el. La aproape 100 de metri, o ceata de vreo 13 lupi urla. Si atunci mi-am zis: «Doamne, daca scap, plec la manastire». Si, dupa ce am terminat scoala, la 18 ani, am plecat la manastire", povesteste putin tulburat parintele. A poposit la Crasna, unde a facut o biserica, apoi a ajuns impreuna cu alti calugari la Balaci, unde i s-a propus sa administreze manastirea din cazarma. Pigmei pe taramul lui Dumnezeu, luam la pas cararile monahale cu iz cazon.

"DOI-TREI". Parintele Benedict e una din acele figuri care-ti insufla respectul si iubirea de Dumnezeu totodata. Albeata tenului se incadra armonios si placut in negrul posomorat cu care harul si darul ii imbracase trupul. E "stapan" peste "doi-trei", locul aflat la cateva sute de metri, unde e hangarul si pista de aterizare, lunga de trei kilometri, ce a folosit odata drept pista de rezerva pentru Capitala. In biserica improvizata dintr-o fosta sala de mese slujesc trei preoti. Singura constructie vizibil manastireasca a locului este biserica maramureseana din lemn, adusa in campia batrana tocmai de la Bistrita-Nasaud. Este neterminata, dar infrunta cu stoicism vremea mohorata. O ploaie marunta strapunge pamantul arid si uscat atat de neputinta monahilor de aici de a-l gestiona, cat si de necredinta oamenilor din satele invecinate, care au uitat locul unde odata s-a intamplat o minune.

In afara de slujbe si mesele anuntate cu un clopot mare cazon, nimic nu se raporteaza la timp. Un ceas, o zi, un an, cinci ani. Nimeni nu-i mai numara. Unii vin, altii pleaca. Dogmele, religia, preceptele si credinta nu se masoara in timp. La Sf. Pantelimon, in cel mai rau caz, se masoara in oameni. Atatia oameni care pot participa la slujbele principale. Vecernia si slujba de dimineata. In linistea cruda a serii racoroase rasuna acum toaca si clopotele de la biserica improvizata intr-o sala de dormit pe un singur nivel. O cladire mai mult pe orizontala decat pe verticala. Bocancii si marsurile militaresti precum si tristetea copiilor orfani, adapostiti ani buni, au fost lasate deoparte. Unde a fost curaj si apoi nefericire a fost adusa credinta. "Nu prea aveti ce vedea mare lucru pe aici pe la noi. E simplu totul", ne spun doi tineri calugari la sfarsitul vecerniei pe drumul spre cantina, spargand intunericul aprig cu o lanterna prea mica pentru un inamic atat de mare. "Simplu pare", imi zic in sinea mea, in timp ce dibui cararea cea buna. "Ati vazut icoana care a plans?", ne intreaba cel mai tanar dintre ei. Nu era primul care ne intreba acest lucru. "Nu inca", ii raspund la fel cum le raspunsesem si celorlalti pe parcursul zilei. Icoana nu mai face minuni. Nici macar alta icoana nu plange cu lacrimi de mir. Iar monahii de la Balaci continua sa se confrunte zilnic cu probleme financiare, cu indiferenta si lipsa de credinta a oamenilor din apropiere, cu necuratu’ din hotii care vin noaptea sa fure si ultimul cui, cu uleiul din candela, care se sfarseste inainte de a se termina rugaciunea. Sunt zile cand se pune pe masa o paine si o ceapa. Sunt zile cand nu exista bani pentru niciunele. "Nu este sub nivelul subzistentei, dar este un chin. Daca nu avem lemne stam si fara foc la slujbe. In timp te obisnuiesti cu raul, dar la un moment dat trebuie sa il si opresti", povesteste parintele Pafnutie, privind pierdut printre zecile de icoane din biserica din fostul salon de dormit. Pentru biserica cea noua, fundatia a fost sapata in urma cu cativa ani. Dar asa a ramas. Doar o groapa. Nu au fost bani suficienti niciodata pentru a o construi. Ar fi nevoie de cateva miliarde de lei.

HULUBARIE. Porumbeii sunt crescuti in fostele ateliere ale militarilor

CHILIILE. Teleormanenii n-au avut manastire timp de 350 de ani. Prima a fost cea de la Adamesti. Urmatoarea a fost Sf. Pantelimon. "Oamenii sunt obisnuiti cu glia, cu munca. Nu au avut timp de biserica. Daca le spui de spovedanie te intreaba mai in gluma mai in serios cu ce se mananca. Daca vad un calugar cred ca este o minune", ne spune cu un ton de regret amar in glas parintele staret Antonie. Vremurile grele l-au calificat expert in marketing, facand dese drumuri prin orasele mari pentru a face rost de fonduri din sponsorizari. Pe altii, aceleasi greutati i-au facut sa fie ajutoare de "sef de marketing". Parintele Macarie e un fel de PR al manastirii, stiind foarte clar cum ar trebui sa apara in ziar o poza dintr-o chilie in constructie, pentru ca oamenii sa vada care este situatia, "si poate ne ajuta si ei sa mai facem cate ceva pe aici".

Noaptea adanca s-a coborat. Nici o miscare pe pamant si in aer. Innoptam in chilia unuia dintre preoti. Zeci de ochi de sfinti ne inconjoara din toate partile. Intreaga fire dormea, visa sau se ruga. Totul amutise. Intr-un tarziu, toata suflarea adoarme.

Dimineata, totul reinvie de la rasaritul zorilor. Vacile mugesc cerand de mancare, porcii grohaie in cocina, iar orataniile se agita la orice prezenta omeneasca. Si nelipsitele ciori care impanzesc cerul de cu zori, spargand mai abitir ca orice linistea monahala. Totul se reia de la inceput. Ca in fiecare zi cu randuielile sale. Aceleasi. De ani de zile. Sau poate de o vesnicie. Un miros invizibil si inexistent de cafea imi patrunde narile si ma trezeste brusc de parca as fi baut vreo doua cesti.

FRATELE PETRE. A crescut la orfelinat. A luat calea manastirii in urma cu doi ani

FRATELE PETRE. Zorii ne aduna pe toti, monahi si vizitatori, la biserica. Fratele Petre are cel mai molcom glas pe care l-am auzit in ultimii ani. Barbat de o statura impunatoare, cu parul negru ca pana corbului, dar barba timid incaruntita, viata nu a fost darnica deloc cu el. A crescut la casa de copii si a ajuns la manastire. Pentru a-si gasi linistea. Si aici a gasit-o, "pentru ca, spune el, la Manastirea Sf. Pantelimon este o liniste eterna". A refuzat de doua ori sa fie facut calugar, considerandu-se nevrednic. A petrecut si ierni si veri in campia aspra a Baraganului. Stie cum suiera vantul de toamna prin cladirile parasite si cum zapada patrunde in cele mai nebanuite cotloane pana iti ajunge in fata usii. Fratele Petre are grija de porci si de sobele calugarilor, pe care le mai repara din cand in cand. Chilia sa este intr-unul din cele 15 pavilioane, unde alte zeci de icoane ne privesc de pe pereti. In paraclisul pe care l-a facut singur, o candela arde in permanenta, pentru ca "are rostul ei o data cu rugaciunea".

A fost odata o minune. Minunea de la Manastirea Sf. Pantelimon. A fost odata cand Dumnezeu si-a intors privirea catre acest pamant binecuvantandu-l. Pamant ce pentru cateva zile a mustit de credinciosi si curiosi. Astazi, doar hramul manastirii mai face cateva zeci de oameni sa infrunte drumul anevoios si distanta pentru a veni la Balaci.

CAMIN
"Daca am gasi niste investitori am vrea sa facem in primul rand un camin pentru batrani. Dar este foarte greu. De cand suntem aici am dat trei miliarde de lei numai la curent, si mi-a luat tot elanul" - staretul Antonie

SOARTA

Constructiile de la Balaci s-au facut prin anii ’45-’47 ca unitate militara. Totul a durat pana in anul 1960, cand comandantul unitatii a pus drapelul in geanta si a spus ca vrea sa faca o proba de zbor la un avion. S-a urcat in avion si a plecat in Austria, si nu s-a mai intors. In 24 de ore, unitatea s-a desfiintat. Apoi, pe acest loc a luat fiinta o casa pentru copiii orfani. "I-a motrosit de aici, cum e vorba romaneasca, si la plecarea lor au bagat buldozerele peste tot, peste sere, parculete. Era ca un rai aici. A incercat un italian sa faca o fabrica de mezeluri, dar nu i-au placut santurile si cladirile devastate, si s-a lipsit. Apoi, un fost primar a vrut sa faca inchisoare, si l-am avut rival vreo sase-sapte luni. Se poate spune ca si aici e un fel de inchisoare, dar de rugaciune. Aici suntem cu arma crucii", incheie parintele staret Antonie cu zambetul pe buze.