“Fericit cel care îşi ară domeniul părintesc”

Baronul Laveleye. Voiaj în România (9)
Impresii de călătorie, crochiuri sentimentale, amintiri despre oameni şi locuri, care denotă marele interes pe care l-a purtat României baronul belgian Emile de Laveleye. Paginile sale de memorialistică – traduse azi pentru prima dată în limba română – sunt utile şi în plan istoric. Le-am extras din cartea sa “La Peninsule des Balkans”, publicată în 1888, în urma voiajului întreprins în Europa orientală.    
__________________________

În România rurală, multe ar trebui luate de la început. Mai întâi, ar trebui schimbat aspectul satelor aducând, prin irigaţii, mai aproape de ele păşunile şi peluzele de verdeaţă; ar trebui construite parcuri şi reşedinţe simple, rustice dar confortabile. Aceste idei ar trebui să vină din mai multe părţi deodată, pentru ca relaţiile de societate - indispensabile pentru fericirea românilor şi mai ales a româncelor care, după obiceiul pariziencelor pe care le imită cu uşurinţă în domeniul modei, sunt foarte sociabile şi nu se simt bine când sunt izolate - să se poată, ca în Anglia, regăsi şi în comerţul cu vecinii.
Parcurgând câmpurile întinse - goale şi arse de soare - cinci sute de kilometri, de la Galaţi la Vârciorova, ca să mă mai răcoresc puţin, închideam ochii şi-mi imaginam peisajele încântătoare ale Elveţiei şi Angliei, îngrijite exclusiv de mâna omului care le-a înfrumuseţat alternând inteligent copacii cu iarba: Tunbridge-Wells, Shere, Liesthal, Emmenthal sau Simmenthal.

Câteva vorbe înţelepte ale latinilor
Doar când satele vor deveni locuri agreabile de privit şi de locuit, proprietarul se va fixa acolo; dar, pentru a opera această transformare, trebuie atras un capital, de undeva. Pe urmă, este indispensabilă o ocupaţie care să absoarbă activitatea castelanului şi a castelanei; bunăoară, de a înfrumuseţa şi a da valoare proprietăţii, aşa cum făceau romanii descrişi de Caton, în timpul Republicii. Bine zicea şi Cicero: "Nihil est agricultura melius, nihil uberius, nihil dulcius, nihil homine libero dignius."(De Off. I,42). ("Nimic nu e mai bun decât agricultura, nimic mai productiv, nimic mai plăcut, nimic mai demn de un om liber"). Un alt frumos elogiu, pe care cred că toţi boierii români ar trebui să-l ia drept deviză, este: "Voluptates agricolarum mihi ad sapientis vitam proxime videntur accedere" ("Plăcerile celui care cultivă pământul sunt aproape egale cu cele ale înţeleptului"). Ascultaţi-l, însă şi pe Horaţiu: "Fericit cel care îşi ară domeniul părintesc, cu boii lui proprii, fără să rămână dator nimănui" - "solutus omni foenore" (Epode, II).
Ce plăcere, ce binefacere, ce operă patriotică este să transformi o regiune întreagă, cu grijă şi inteligenţă!

Câteva idei şi exemple bune
Unor astfel de fapte, Statul şi opinia publică ar trebui să le rezerve onoruri şi recompense. Dar, intervine din nou un mare obstacol. Pentru a ameliora şeptelul, pentru a procura maşini agricole, pentru a face rotaţiile de culturi cele mai raţionale, pentru a înlocui cultura de grâu mai slabă cu plante industriale, e nevoie de bani, mereu de bani. Or, proprietarul român n-are bani. Departe de a fi "solutus omni foenore", el e obligat prea des să plătească dobânzi mari pentru ipoteci împovărătoare şi, de regulă, pierde profitul înainte de a vinde recolta. Prin urmare, există o singură cale: oamenii influenţi să antreneze clasa oamenilor înstăriţi.
Nu trebuie căutate exemple aiurea, ci chiar în România, mai cu precădere în Moldova. Deja, se spune, s-au adus sute de batoze şi peste 50.000 de pluguri englezeşti şi americane. Progresul agricol ar putea să înregistreze un succes şi prin iniţiativa ţăranilor, care ar trebui să-şi îmbunătăţească spaţiul de locuit înconjurându-l cu livezi, plantând arbori umbroşi, construind staule şi îngrăşând pământul pentru a obţine rădăcini furajere şi hrănind mai bine animalele pentru a produce unt - produs scump, căutat peste tot. Ţăranii ar trebui făcuţi să înţeleagă că aceasta e o existenţă mai fericită decât aceea care constă în a mânca mămăligă pe săturate şi de a dormi pe pat tare, într-un bordei. Aşa, o instrucţie agricolă n-ar putea fi răspândită decât prin sfaturile învaăţătorilor şi ale preoţilor, care ar trebui să se pregătească pentru soiul acesta de apostolat economic.
N-ar trebui să ne mirăm că ţăranii sunt încă foarte primitivi. Înainte de 1864, fără a fi cu adevărat şerbi sau "adscripti glebae", erau constrânşi să presteze claca în muncă sau în corvezi şi să dea dijmă. Aşa cum am mai spus, ei erau nu doar complet liberi dar legea le-a atribuit şi terenuri în suprafaţă de 3-6 hectare, în funcţie de numărul de animale de lucru pe care le aveau. Cel care n-a avut animale, a obţinut minimul; cel care avea doi boi a primit 4 hectare, iar cel care avea patru boi - 5 până la 6 hectare.
În Flandra, de pe o fermă cu o suprafaţă identică, o familie trăieşte îndestulat şi chiar poate să facă economii, pentru că de pe unt, carne de măcelărie, in, cicoare, rapiţă, cartofi noi, el obţine un venit brut de 4000-5000 franci.

Experimentul fabricilor de zahăr
Cultura extensivă practicată în România e insuficientă pentru a asigura subsistenţa ţăranului. S-a încercat cu cultura sfeclei de zahăr, pentru care a fost construită o fabrică la Chitila, lângă Bucureşti cu capitalul proprietarului, prinţul Bibescu, şi al casei Cail, care a şi furnizat utilajele. O a doua fabrică a fost deschisă la Sascut. S-a produs zahăr, dar fără beneficiul scontat. Să ne mai mire că preţul zahărului a scăzut la jumătate faţă de ceea ce se considera normal, în condiţiile în care peste tot fabricile se închid, ruinate de produse ieftine şi în exces? Producţia românească de zahăr, favorizată de fisc, întâlneşte două obstacole care anulează aceste favoruri: seceta persistentă şi preţul ridicat al combustibilului. Lemnul lipseşte, iar cărbunele englezesc, grevat de un fraht de 20-30 franci/tonă, costă de trei ori mai scump în România decât în Franţa.
Cea mai mare parte a zahărului vine, până la urmă, din străinatate: 7.646.000 kilograme, în 1882, din care 5.236.000 importată din Austro-Ungaria.
Traducere din limba franceză de Tudor Cireş
Continuare în numărul viitor
__________________________________________

Dulce-amarul zahăr românesc
Aşa cum remarca şi Laveleye, prima fabrică de zahăr din Moldova a fost construită la Sascut, în anul 1875. Societatea Zaharina Română - cu sediul la Paris, în Rue Quai de Grenelle 15 –, a cumpărat de la moşiereasa Maria de Sgardelli un teren în suprafaţă de 10 hectare, pentru care a achitat suma de 10.000 (zece mii) lei. Construcţia fabricii şi dotarea ei a durat însă nu mai puţin de 6 ani, aşa se face că abia în 1881 Societatea Zaharina din România a reuşit să-şi autorizeze fabrica de zahăr de la Sascut, prin Decret Regal. În 1883-1884, când Laveleye vizita România, fabrica avea deja probleme – câteva dintre cauze le semnalează şi baronul belgian, atunci când se referă la acest tip de afacere, dar se pare că, la data la care îşi scrie textul, el nu-şi actualizase informaţiile şi nu ştia că încă de la sfârşitul anului 1884 fabrica de la Sascut a intrat în faliment. În anul 1885, luna iunie, lichidatorii au vândut fabrica şi terenul aferent belgianului Jaques M. Elias. El îşi lărgeşte proprietatea în 1889, când cumpără şi moşia lui Mendel Posner, din Sascut. Zece ani mai târziu, fiind depăşit de afacere, el va închiria fabrica şi terenul către Société Générale Sucreries en Raffinerie en Roumanie...