Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Această speranță ascundea însă o presupunere importantă: că dorințele economice pot fi reduse la calcul individual și utilitate. Oamenii ar urmări bunurile pentru ceea ce pot face cu ele, iar calculul interesului ar înlocui impulsul pasional.
Dar societatea modernă arată că lucrurile sunt mai complicate. Dorințele economice nu sunt niciodată pur individuale; ele sunt profund sociale.
Primul care a surprins acest mecanism a fost Alexis de Tocqueville. Observația lui este simplă și profundă. În societățile aristocratice, pozițiile sociale sunt relativ fixe. Un țăran nu se compară cu un duce; distanța este prea mare. Ierarhia este stabilă și, tocmai de aceea, previzibilă.
Democrația schimbă complet această situație.
Când oamenii devin aproximativ egali, diferențele mici devin vizibile. Și iritante. Nu ne mai comparăm cu regii, ci cu vecinii. Nu ne mai obsedează abisul dintre ranguri, ci micile decalaje dintre stilurile de viață.
Ne putem imagina chiar un mic experiment mental. Ai prefera să câștigi 3.000 de euro pe lună într-o lume în care vecinul tău câștigă 3.500 sau 2.000 de euro într-o lume în care toată lumea din jurul tău câștigă exact 2.000? În mod strict rațional, prima situație este evident mai bună. Și totuși, mulți oameni ar alege-o pe a doua.
Preferă să fie mai săraci în termeni absoluți, dar egali în termeni relativi.
Tocqueville observase deja mecanismul: oamenii sunt mai sensibili la diferențele relative decât la bunăstarea absolută. Nu sărăcia în sine devine insuportabilă, ci vecinul puțin mai bogat.
Aceasta este neliniștea caracteristică egalității moderne: comparația permanentă.
René Girard a formulat probabil cea mai radicală interpretare a fenomenului. Dorințele noastre, spune el, nu sunt autonome. Nu dorim obiectele pentru ceea ce sunt, ci pentru că le dorim prin intermediul altora. Dorința este mimetică.
Nu vreau o mașină doar pentru că am nevoie de ea. O vreau pentru că altcineva o are.
Modelul devine mediatorul dorinței. Dorința nu mai este o relație simplă între individ și obiect. Devine un triunghi: eu, obiectul și cel care îl dorește deja.
În această lumină, economia de piață nu este doar o rețea de interese individuale. Este și o rețea de imitații sociale.
Pierre Bourdieu schimbă unghiul încă o dată. Dacă dorințele sunt sociale, atunci obiectele devin instrumente prin care oamenii marchează diferențele dintre ei.
Consumul devine un limbaj.
Un anumit vin, o anumită mobilă sau un anumit tip de ceas nu exprimă doar gustul personal. Ele exprimă poziția într-o ierarhie socială. Bourdieu numește această resursă capital simbolic.
Obiectele nu spun doar ce ne place. Spun cine suntem.
Jean Baudrillard duce argumentul la limita lui logică. În societatea de consum, spune el, oamenii nu cumpără obiecte pentru utilitatea lor, ci pentru semnificația lor socială.
Nu consumăm lucruri, ci semne.
Un Mercedes nu este doar un mijloc de transport. Este un semn al succesului - exact genul de obiect ironizat de Janis Joplin în cântecul Mercedes Benz. Un Rolex nu este doar un instrument pentru măsurarea timpului. Este un semn al prestigiului și al durabilității. Consumul devine astfel o formă de comunicare.
Aceste interpretări pot părea critice la adresa economiei de piață. Dar ele nu epuizează problema. Un liberal clasic precum Frédéric Bastiat ar privi lucrurile dintr-un unghi diferit. Chiar dacă dorințele sunt mimetice și de statut, piața le transformă în cooperare
Pentru Bastiat, schimbul voluntar este înainte de toate o formă de cooperare socială. Piața coordonează milioane de acțiuni individuale fără să aibă nevoie de planificare centralizată.
În celebrul său eseu despre „ce se vede și ce nu se vede”, Bastiat atrage atenția că efectele vizibile ale unei acțiuni sunt doar o parte din poveste. Ordinea economică apare adesea din consecințe indirecte pe care participanții nu le intenționează.
Chiar dacă dorințele sunt influențate de comparația socială sau de dorința de statut, piața transformă aceste impulsuri într-un sistem de schimburi care produce cooperare, specializare și prosperitate.
Societatea de consum nu este doar o economie a vanității. Este și o economie a coordonării.
Rămâne însă tensiunea fundamentală a modernității economice.
Capitalismul timpuriu a fost justificat prin ideea că interesul economic va domestici pasiunile politice. Comerțul, reamintim spusele lui Montesquieu, îi face pe oameni mai moderați. Negustorii preferă contractele în locul duelurilor.
Dar într-o lume în care dorințele sunt mimetice, comparative și simbolice, interesul economic nu rămâne întotdeauna o pasiune rece.
El poate deveni, la rândul lui, o pasiune socială intensă.
Ambiția aristocratică nu dispare; își schimbă arena. Rivalitatea militară devine rivalitate de statut. Competiția pentru onoare devine competiție pentru stil de viață.
Societatea de consum nu elimină pasiunile.
Le reorganizează.
Iar în această reorganizare se ascunde una dintre marile ambiguități ale capitalismului modern: sistemul care trebuia să domesticească pasiunile umane ajunge, uneori, să le ofere o scenă nouă.
Citește pe Antena3.ro
