Final fericit - Reintalnirea fiului ratacit

Joi seara, Andrei Manalau, baiatul gasit de parinti cu ajutorul Jurnalului National, si-a revazut tatal. Dupa opt ani de stat intr-un centru de plasament, Culita este pregatit sa se intoarca acasa, unde il asteapta trei fratiori.

Ce simte un tata cand, dupa ce-i dispare baietelul de acasa, porneste cu ochii umflati de plans in cautarea lui prin tara, batand patru judete fara nici un rezultat? Cand, dupa trei ani de atunci, e convins ca fiul sau e mort. Ce simte un tata cand, exact in ziua in care implineste 39 de ani, isi gaseste copilul si strange in palmele pline de rani mana fiului sau ratacit?

In curtea Casei de Copii "Ciresarii 2" din Bucuresti, un baiat sta lipit cu nasul de gard si se uita printr-unul din putinele spatii ale monstrului din tabla de 4 metri inaltime, ce intuneca inghesuita curte a institutiei. Prin fata ochiului care a gasit "aerisirea" de jumatate de palma trec masini, parca aceleasi din fiecare zi. Baiatul e unul dintre prietenii lui Culita, tanarul de 15 ani, devenit vedeta peste noapte in Centrul Ciresarii 2, cand doi ziaristi au venit la el si l-au asaltat cu 100 de intrebari fara ca baiatul sa-si dea prea bine seama ce i se intampla. De dimineata, doi politisti au venit la el si i-au aruncat niste vorbe care au daramat intr-o clipa namila de gard al centrului unde a stat opt ani: "Lasa, ma, ca vine tactu’ si te ia acasa!".

RANA. In centru soseste o masina pe care scrie "Laborator Criminalistic". Culita se uita lung la ea, ii face inconjurul si nu-i gaseste rostul. Automobilul e al politistilor de la Sectia 24, care au venit sa mai aplice niste proceduri: cica in momentul in care sosesc tatal si bunica, adusi de la Vaslui de inspectorul de Politie Barnea, parintele va trebui sa-l identifice pe baiat dintr-un grup mai mare de copii. "Sa-i scoatem la fotbal pe copii si sa-l recunoasca tatal, fara ca baiatul sa-si dea seama", vine cu ideea sefa centrului, Alina Ladar. Culita nu trebuia sa se prinda ca se uita tatal la el. Asa ca iesim la fotbal cu baietii din centru. Facem doua echipe, Culita e in formatia noastra. Luam bataie cu 2-0. Baiatul isi luxeaza putin piciorul si trebuie bandajat. Povestea lui Culita, Andrei Manalau pe numele lui adevarat, devine circulara. Cand s-a despartit acum opt ani de parinti se dusese la dispensarul din sat sa se badajeze la un deget. Acum, cu o ora inainte de a-i sosi tatal, este din nou pansat. Oamenii legii afla ca tatal a recunoscut deja poza copilului in ziarul nostru si inverseaza rolurile: copilul sa-l recunoasca pe tata dintr-un grup de alti barbati. Degeaba li se spune ca baiatul nu-si mai aminteste mai nimic din perioada de 7 ani cat a fost acasa.

DEPARTE DE CULITA. Tatal si bunica (in fundal) au adus cu ei o poza cu mama copilului, plecata in Spania la cules de capsuni

"NU NI-L DA?". Sprijinita de gard, in intunericul serii, bunica lui Culita, Rodica Ciobanu, sta usor aplecata din cauza emotiilor. Tatal, abia sosit de la Vaslui, povesteste cu o voce blanda, tinand barbia in piept si jucandu-se ca un copil timid cu fermoarul de la geaca. "Da’ pe unde nu am fost sa il caut?! Credeam orice mi se spunea. Mi s-a zis ca e la Iasi. Am fost la Iasi, dar nimic... Am fost la Galati, la Braila. M-am imprumutat de bani sa ii dau anunt la ziare. Am fost si la Bucuresti la emisiunea «Urmarire Generala»", povesteste barbatul si scoate din buzunar un colt de ziar mototolit. E un anunt dintr-un ziar local din ’97 cu poza lui Culita: "Cine poate da relatii - A disparut un baietel de 7 ani". Barbatul, Neculai Manalau, isi aduce aminte ca dupa trei ani a incetat sa mai spere. "Am crezut ca s-a intamplat cum se aude acuma: ca a fost rapit si dus in strainatate sa i se vanda organele", zice bunica, avand parul alb iesit de sub baticul inflorat. Tatal ne arata doua poze cu mama copilului, o femeie frumoasa, cu ochi albastri si parul blond, plecata pana la 1 decembrie in Spania la cules de capsuni, unde castiga 600 de euro pe luna. Tatal a venit de doua ori in Bucuresti de cand a disparut Culita. A lucrat in Capitala in constructii. Si cand omul amesteca cimentul undeva prin cartierul Ghencea, habar nu avea ca la cateva statii de autobuz, undeva intr-o cladire din zecile de mii de cladiri ale Capitalei, este fiul sau ratacit, copilasul acela "atatica".

Rudele lui Culita afla ca nu-si pot lua copilul acasa in seara asta. Dureaza cel putin o saptamana pana se semneaza tot felul de acte si pana e gata testul AND, care sa demonstreze ca Neculai Manalau este tatal lui Culita. "Nu ni-l da?", mai intreaba bunica, mai mult pentru ea, si isi musca buza de jos, dand din cap a necaz. Tatal priveste in pamant.

"IL SIMT!". Suna telefonul mobil de la gatul batranei. E mama lui Culita, din Spania. Bunica raspunde: "Florica, ai rabdare, ca nu l-am vazut... Si ti-l dau la telefon... Da mama, ti-l dau, mama. Nuu, ca nu ni-l da baietu’ acuma acasa... Nu mai lungi, lasa sa ai cartela sa vorbesti cu baietu’... Sa ai grija acuma de bani ca ai flacau mare de 15 ani". In cabinetul directoarei, batrana incepe sa planga in hohote, parca ar conduce pe cineva invizibil pe ultimul drum. Tatal incepe si el sa lacrimeze marunt. Sunt adusi alti trei barbati si impreuna cu tatal sunt aliniati la perete. Este chemat Culita si i se cere sa spuna pe care dintre acei oameni l-a mai vazut in viata lui. Culita se uita lung la grupul din fata lui si nu isi opreste privirea pe nici unul dintre ei. Cam un minut dureaza scrutarea barbatilor. Iar tatal, in tot acest timp, abia se poate abtine sa nu izbucneasca in plans. "Culita zice ca nu a mai vazut pe nimeni niciodata, i se fac cateva poze si este scos afara din camera. Tatal isi acopera fata cu palmele. "El e. L-am simtit!", spune barbatul.

In cabinetul medical, Culita primeste un telefon mobil si i se sopteste ca e mama lui din Spania. "Alo?" "Fiul meu, copilul meu, vii acasa?", se aude in receptor o voce plansa. "Da, vin, dar mai incolo, ca trebuie sa mergem la Tribunal", ii raspunde Culita, stiind ca urmeaza o intreaga tevatura cu redobandirea fostei identitati, pe care a pierdut-o acum opt ani, cand i s-a facut un alt certificat de nastere, cu un alt nume, Balalau Culita Adrian.

FERICIT. Culita a fost toata ziua cu zambetul pe buze

VREA ACASA. Copilul vorbeste cateva minute cu mama sa, dupa care vin la el in cabinet tatal si bunica. Culita se uita lung la ei. Batrana ii saruta obrazul, in timp ce pe celalalt i-l mangaie. Tatal ii ia mana fiului in palmele cu degete noduroase, cu rani capatate la serviciul lui de muncitor in constructii. "Petronela te asteapta acasa, e sora ta, te tine minte. Si mai ai o sora si un frate mai mic, Florin, si te asteapta", ii vorbeste parintele cu vocea blanda. "Vii acasa?" Culita da din cap ca "Da". Mai toate intrebarile bunicii si ale lui Neculai incep cu "Mai tii minte...", dar baiatul nu mai tine minte. "Mai tii minte cand te jucai cu batul in apa aceea? O mai tii minte pe Petronela, sora ta mai mica, mai tii minte... Mai tii minte cum ma strigai pe mine? Mai tii minte cand treceai podul peste o apa mare?". Culita tace. Ce simte el, un tanar de 15 ani dintr-un centru de plasament, cand un strain vine la el intr-o zi, il striga pe un alt nume si-i zice ca e tatal lui. Ce simte un baiat care a trait jumatate din viata intr-un loc unde "mama" erau toate femeile din personal cand aude pentru prima data dupa opt ani "fiul meu"?

FARA SPERANTE
"Da’ pe unde nu am fost sa il caut?! Credeam orice mi se spunea. Mi s-a zis ca e la Iasi. Am fost la Iasi, dar nimic... Am fost la Galati, la Braila. M-am imprumutat de bani sa ii dau anunt la ziare. Dupa trei ani am crezut ca e mort" - Neculai Manalau, tatal baiatului