Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ana Rarinca se nimerise în ziua aceea la un concert al lui Gheorghe Iovu, în Constanța. Știa despre el doar atât: că este singurul meloterapeut acreditat din România și că, din motive neînțelese ei, cine-l auzea o dată, devenea dependent de muzica lui. Unii mai povesteau că s-ar fi vindecat de boli doar ascultându-l cum cântă la orgă, dar Anei Rarinca toate astea îi păreau legende. Avea și ea o semiparalizie la mâna stângă și, în aproape jumătate de secol n-o scăpase nici un doctor, nici un tămăduitor, nici un miracol. Trăia așa, împăcată și fără nădejde, mișcându-și palma doar pe jumătate.
Nu-și explică ce s-a întâmplat la concertul acela; nici până astăzi n-a priceput. Mintea ei e în stare doar să decupeze secvențele trăite atunci în sală, ca într-un film de care parcă s-ar teme să vrea să-l înțeleagă până la capăt - ea, din ce în ce mai emoționată, privind fix degetele lui Gheorghe Iovu pe clape, ea închizând ochii și ascultând cum se așează notele în muzica aceea angelică, astrală, venită parcă din altă dimensiune. Pe urmă, tot ea, mică și plinuță, descălțând sandalele, încet, ca-n transă, fără să știe prea bine de ce, și la final, ei bine, aceeași ea cu lacrimi pe obraji, mișcându-și inconștient mâna bolnavă. “Nu se poate, am halucinații. Nu văd eu bine”. S-a mai uitat o dată. Vedea bine, înțelegea și mai bine: paralizia dispăruse, mâna ei bolnavă se mișca liberă pe lângă șold. Era vindecată. Se petrecuse o minune.
Cum se coace o minune
“Eram fericită, strigam: mâna mea, mâna mea!. Mă blocasem, nu puteam să spun decât atât: mâna mea, mi-am revenit! Cei din jur făcuseră ochii mari, nu pricepeau. Și atunci mi-am zis, Doamne, mă iau aștia de nebună! Vedeam în privirea lor că nu cred o iotă. Am încercat să le explic: vedeți, eu mâna asta nu puteam să o mișc, practic am avut un handicap toată viața, de la o fractură din copilărie. Nu puteam să întorc palma sau să iau o oală de pe foc, nu puteam nici măcar să primesc în mână un bilet de autobuz. Și acum, într-o secundă, nu știu cum și de ce, m-am vindecat. Eu încercam să-i conving pe ei, dar în sinea mea tot nu înțelegeam cum de mi se putuse întâmpla asta... mie, care nu credeam... și doar așa, ascultând o muzică”, ne povestește Ana Rarinca.
În nopțile ce au urmat se scula din somn să-și pipăie mâna vindecată, să se asigure că nu i s-a întors handicapul. Adormea la loc fericită, iar dimineața, când se trezea, i se părea că e personaj într-un roman de ficțiune.
Au trecut câțiva ani de atunci și în răstimpul ăsta Ana Rarinca a devenit un om nou. A lăsat contabilitatea și, după multe cursuri și examene, s-a certificat ca terapeut. Acum face masaj și vindecare reconectivă, o practică energetică nouă în România. Așa lucrează zilnic, în cabinetul ei din Constanța: pune un CD cu Gheorghe Iovu, întinde pacientul pe pat, îl masează și la final, cu mișcări de palme iuți, circulare și ciudate, începe să perie aerul din jurul lui. Ea spune că palpează nu aerul, ci “câmpul energetic” al subiectului întins pe pat. O terapie neobișnuită, dar cu rezultate; prin tehnica asta, Ana Rarinca a ameliorat dureri de spate și de oase, migrene puternice și a îndreptat chiar fracturi ușoare.
Bărbatul cu 300 de grame de creier scos: “Mă simt un om răsfățat de Dumnezeu”
În vreme ce ea muncește să alunge boala din pacienți, câteva cartiere mai încolo, un alt dependent de Gheorghe Iovu își începe rutina zilnică, în chițimia lui de garsonieră. Valentin Sichitiu deschide cu mare grijă un CD cu dedicație, privește îndelung poza artistului îmbrăcat în geacă, îi zâmbește din colțul buzelor și stă pe gânduri cu ce melodie să-și înceapă dimineața. “Trepte de lumină” sau “Cerul?”. Grea alegere, inima lui e legată de toate la fel. Le datorează sănătatea. “Cerul”. Pune CD-ul în calculator, dă volumul la maximum și pleacă șchiopătând până-n bucătărie, să fiarbă cafeaua. Până-n bucătărie sunt doi pași, el îi face în patru, târând puțin piciorul drept. Pe drum, un vechi reflex, își pipăie gaura aceea din cap pe unde medicii i-au scos în tinerețe 300 de grame de creier. Și murmură ca pentru sine: “Cu muzica asta în viața mea, mă simt un om răsfățat de Dumnezeu”.
Mâna dreaptă încă o mai are puțin înțepenită de acum 24 de ani. Adică din ziua de 9 iunie 1988, când un accident pe navă l-a băgat în comă. Valentin Sichitiu abia trecuse de 20 de ani pe atunci, era ofițer mecanic pe vapor și visa la o carieră pe oceanele lumii.
Refuză să-și amintească detaliile accidentului. Dacă ar accepta, și-ar pierde echilibrul ăsta fragil pe care și l-a construit într-un sfert de secol de trudă și sacrificii. Doar atât e de acord să ne spună: s-a ales cu meningele zdrobit și cu un ochi scos. Ochiul i l-au așezat doctorii la loc prin leacuri naturiste, o parte din craniu a fost refăcut artificial, iar la gaura de deasupra tâmplei au mai reușit să acopere puțin cu ceva mușchi luat de la pulpă. Au urmat nesfârșiți ani de singurătate (nevasta l-a părăsit după accident), de sărăcie și de foame. Mâna dreaptă nu și-o putea mișca deloc. Se simțea om pe jumătate. Toată suferința, până în ziua în care l-a ascultat prima dată pe Gheorghe Iovu, în concert, acum câțiva ani.
“Am stat atunci în picioare lângă orgă patru ore, fără să mă așez, fără să simt oboseala. Și vă închipuiți că eu, din 1988 și până atunci, nu reușisem să stau în picioare neîntrerupt mai mult de două ore? Nu mai auzisem niciodată o asemenea muzică. Era mai mult decât muzică de relaxare. Nu știu ce, nu se poate spune în cuvinte. Era o trăire, o vibrație, simțeam melodiile cum mă înălțau, cum mă împlineau. Și atunci am înțeles că eu o să mă fac bine pe melodiile lui Gheorghe Iovu. Și m-am făcut. Când mergeam la recuperare, mă legam cu mâna bolnavă de scripete și îmi făceam exercițiile pe muzică”, își amintește Valentin Sichitiu.
Și așa, câteva ședințe de meloterapie au reușit să repare ceea ce exercițiile fără muzică nu reparaseră ani de zile - mâna bolnavă în sfârșit, se mișca bine și căpătase o neașteptată mobilitate. A fost victoria vieții lui. Iar gestul mărunt de a reuși să țină un pistol de lipit în mână, după 24 de ani, l-a făcut cel mai fericit om de pe pământ.
“Cel mai frumos lucru din lume este să-l plagiezi pe Dumnezeu”
Pe Laura Ardelean din Satu Mare muzica lui Gheorghe Iovu a vindecat-o de depresie cu tentativă de sinucidere. Psihiatrul îi dăduse tratament, dar, spune ea, pilulele n-au ajutat-o așa cum au făcut-o melodiile luate zilnic, cu porția, riguros, ca pe medicament. Maria Iercan din Arad a fost martora tulburătoarei scene de la terapie intensivă, când unui bolnav în comă i s-au îmbunătățit brusc funcțiile vitale în momentul în care Gheorghe Iovu, venit anume lângă patul lui, a atins clapele. Iar psihologul Valentin Gheorghiu din București, când are crize de ficat, își pune un CD și în câteva minute-i trece. I-a trecut prin minte că, dacă ar putea, ar inventa o farmacie cu CD-urile meloterapeutului.
Gheorghe Iovu ne spune, puțin timid, puțin fâstâcit, că el nu se consideră artist, ci un simplu om care încearcă să-i ajute pe alții. Face meloterapie de 15 ani; pe muzica lui se nasc copii la clinicile din Germania, se operează la New York, se îmblânzesc bolnavii psihic de la București. Iar acasă, la Timișoara, compozițiile sale sunt folosite ca anestezic în cabinetul de stomatologie al soției. Ea pilește, el îi cântă pacientului piesa preferată. Unii adorm pe scaun cu freza în gură, iar alții descoperă că Miruna tocmai le-a umblat pe nerv fără strop de anestezie.
Unora toate astea încă li se par minuni, dar pentru Gheorghe Iovu sunt lucruri firești. N-ar avea cum să fie altfel, când muzica, zice, o primește ca un mesaj codat din altă lume. I se pare că adevăratul compozitor este Dumnezeu, iar el, doar executantul. Poate tocmai de aceea unii l-au numit “compozitorul îngerilor”. Lucrează fără note, fără partituri, are totul în memorie. Zâmbește: “Cel mai frumos lucru din lume este să-l plagiezi pe Dumnezeu”. Are în el un fel copilăresc și sincer de a-și frânge mâinile atunci când vorbește. “Probabil că eu, fiindcă am stat cuminte în casă și am studiat, am primit cadou de undeva, de sus, notele astea. Dar nu-mi aparțin”.
Sunetul care echilibrează ADN-ul
A înțeles asta atunci când a conștientizat că-l vizitează inspirația rapidă - “De cele mai multe ori simt că am o neliniște și că trebuie neapărat să fac ceva. E ca o apăsare care trebuie rezolvată. Și atunci știu că trebuie să merg la orgă și observ cum îmi merg degetele singure, automat. Și simt o căldură în corp, ca și cum s-ar mișca ceva plăcut în mine. E ca o transformare. Eu cred că muzica aceasta vindecă fiindcă acționează adânc în subconștientul omului. Face curățenie în organism, e ca și cum te-ai fi aflat mult timp în niște cătușe, și dintr-o dată ți se deschid și devii liber. Până la urmă, sunetul, orice sunet frumos, e un mesaj pozitiv care lucrează în creier”.
N-a visat vreodată că va deveni meloterapeut, n-a dorit celebritatea, n-o dorește nici acum. Cântă și pe scena Filarmonicii, în costumul lui negru de gală, cântă și pe stradă, în geacă și blugi. Nu-l intersează încasările, îi pasă doar ca muzica lui să ajungă la cât mai mulți oameni. Și de multe ori îi sună personal pe cei vindecați, doar să-i întrebe cum se mai simt.
În tinerețe, Gheorghe Iovu a fost muncitor, apoi scufundător în tancuri petroliere uriașe. În timpul liber studia muzica și cânta la chitară. După Revoluție și-a cumpărat o orgă mică, mai mult de curiozitate. Din joacă s-a pomenit compunând o melodie de relaxare și și-a chemat cel mai bun prieten.
“Era fără note, nu avea nimic scris. Parcă era o improvizație de jumătate de oră, îl luase valul, era cu o trăire în altă lume, era un delir. Și l-am întrebat dacă a auzit de Vanghelis și de Jean Michele Jarr, că părea influențat. A fost sincer uimit: de cinee? N-auzise în viața lui de ei. Și atunci am zis: nu se poate, tu chiar poți să mai cânți o dată ce ai cântat acum? A zis, sigur că da, stai un pic să-mi refac starea și o cânt. Deci el își provoacă stări, așa compune”, își amintește Gelu Carpencu, prietenul din copilărie.
Reputata biolog și academician Marioara Godeanu ne-a explicat că vindecările prin sunet nu sunt legende, nici autosugestii, ci realități concrete, dovedite în lumea întreagă prin studii și experimente îndelungate. Așa-zisul miracol se explică prin faptul că sunetele armonioase ar influența direct ADN-ul uman, echilibrându-l. “Și, de fapt, totul în natură are un sunet, o vibrație. Universul, metabolismul uman… puneți un om să stea într-un loc fără sunete, să-l vedeți cum se dezechilibrează. S-a experimentat că, dacă ai un pahar cu apă lângă care s-a strigat ori s-a conversat foarte puternic și dacă-l bei, apa aceea memorează sunetele dizarmonioase și-ți poate dezechilibra organismul. E valabil și invers”, spune dr Marioara Godeanu.
Și ea, ca și Gheorghe Iovu, ca și mulți alții, este convinsă de un lucru: vindecarea prin muzică e avangardistă, face parte din medicina viitorului, a fost demonstrată științific, și cu toate astea nu va fi niciodată posibilă pentru cei care nu cred în ea măcar puțin.
