Întâlnire de gradul zero, sub Kilimanjaro. O profesoară de limba engleză din Piteşti, oaspete la triburile izolate din Africa

 “Trei omuleţi cu priviri de sticlă, slăbuţi – mai mult piele şi os – îmbrăcaţi doar în pantaloni, urmăriţi atent de un băieţandru cu mişcări agile (singurul care poartă un fel de platoşă de piele uşoară pe piept şi duce pe umăr un arc suplu, din lemn, decorat din loc în loc cu bucăţi de piele de animal, cu tot cu smocuri de păr) îşi pregătesc atent săgeţile din lemn de trestie, rotindu-le vârful într-un amestec negricios, o pastă de culoarea catranului, apoi le îndoaie ferm şi le lasă uşor să se întindă la loc, după care le pun deoparte, ordonat, în ţărână.”

Nu, nu e un fragment dintr-o carte SF – deşi ar putea fi... –, sunt doar câteva rânduri din jurnalul de călătorie al Cameliei Maria Manea, profesoară de limba engleză la Universitatea din Piteşti şi, în timpul liber,... explorator, alpinist, jurnalist şi om de bine. Mi-e greu să-i “lipesc” eticheta de “hoinar”. Pentru ea, călătoriile vin din nevoia de a şti mai mult – despre lume şi despre sine. De când o ştiu, o invidiez pentru disponibilitatea pe care o are de a porni mereu într-o altă călătorie – de la vârfurile înzăpezite ale Caucazului sau Alpilor, până-n Alaska sau Aconcagua – şi tot de atunci o îndemn întruna să-şi transforme notele de călătorie în cărţi. O carte ar putea fi despre triburile din inima Continentului Negru, păstrătoare ale vechilor tradiţii africane...

Tanzania. Populaţia Hadazabe.
“ Orice călătorie în Africa este o aventură. O aventură care presupune riscuri asumate atât în perioada de călătorie, cât şi în timpul căutării şi descoperirii unor tradiţii sau ritualuri la care africanii ţin în mod deosebit şi preferă să le păstreze, uneori, statutul de activităţi tabu. Când am păşit în cătunul Barbeig, după patru ore nesfârşite de hurducăială pe drumuri desfundate, printre tufe nemaivăzute, prin praf şi ierburi aspre, înalte, veştede... am avut senzaţia că... am trecut prin tunelul timpului. Instantaneu! «Sufletul zorilor» – aşa-i spun oamenii Hadza Planetei Jupiter – strălucea pe cer într-un fel straniu, diform, învăluind tufele pline de zgomote bizare (ţipete de maimuţe, cârâituri nemaiauzite de păsări, răbufneli, plescăituri...) într-o lumină alburie, poroasă oarecum, care făcea umbrele să pară că vibrează... Băietanul cu mărgele la gât şi platoşă din piele de animal zdrăngăneşte la un instrument muzical asemănător cu o cobză făcută dintr-un fel de tigvă mare. Sunetele seci se arcuiesc puţin pe marginea corzilor, apoi se rostogolesc şi vibrează în aer... E un «cântec» vechi, o incantaţie, sunetele seci se reiau obsesiv, cufundându-i pe cei trei într-un fel de transă, mai ales atunci când îşi pufăie prafurile halucinogene... Săgeţile se rotesc necontenit în amestecul de culoarea catranului din ţărână. Cobza improvizată dârlâie fără oprire, omuleţii mei vorbesc o limbă numai a lor, care nu seamănă cu nimic din ce am auzit eu până acum... Vorbesc şi pufăie! Singur ghidul nostru ştie să rupă vorbe cu accent gutural în graiul Hadzabe. Uimiţi, colegii mei nu mai contenesc să facă poze şi să filmeze tot ce văd”...

Populaţia Chagga
Stop-cadru. Şi schimbare de decor... Începe o altă poveste!
“«Mambo!» (Ce mai faci?), vine salutul voios al unui băietan cu privirea expresivă - Richard Materu - pe care Paul Robert Shayo, agentul meu tanzanian, mi-l prezintă ca fiind şoferul maşinii pe parcursul vizitei de astăzi în Chagga Village. «Pua!» (Bine!), răspund eu tot în swahili, arătându-i că m-am pregătit deja pentru testul lingvistic, iar el îmi întoarce un zâmbet plin de bunăvoinţă. Îmi plac poveştile lui Materu şi zâmbetul încântător cu care el însoţeşte vorbele din graiul părinţilor lui. De la el am aflat o mulţime de lucruri pe care nu le-am mai dat uitării: triburile Chagga sunt conduse astăzi de un Mangi Mikuu (şeful-şefilor), numit în timpul unei ceremonii ritualice. Mangi înseamnă «rege» şi în kichagga nu există un echivalent feminin pentru acest termen, ei nu au un cuvânt anume pentru «regină». Clanurile au plantaţiile foarte bine delimitate una de alta şi respectă până azi tradiţia ocrotirii ritualice a terenului, cultivând pe toate laturile proprietăţii Chagga plant – o specie umbeliferă, cu frunze mari, fibroase. Chagga plant capătă virtuţi nebănuite în cultura locală, fiindu-i atribuite calităţi magice nelimitate. Când toată familia pleacă de acasă, stăpânul clanului împleteşte o cunună de Chagga plant, pe care o lasă în bătătură şi o ridică abia la întoarcere. Aceasta îşi revarsă virtuţile magice asupra întregii kihamba (casă părintească)...."

Camelia ar vrea să-mi spună cât mai multe despre oamenii pe care i-a întâlnit la poalele Masivului Kilimanjaro. “Chagga sunt cultivatori de bananieri şi de arbuşti de cafea. Mai există un trib, numit Datoga. Membrii lui sunt foarte buni prelucrători de metale şi confecţioneri de bijuterii. Hadzabe, Chagga, Datoga – sunt triburi mai puţin cunoscute, dar am stat, în călătoriile mele, şi între cei din tribul Masaii, poate cel mai răspândit trib din teritoriile unde se vorbeşte Kiswahili. Ce lecţie am deprins de la ei? Să-ţi respecţi trecutul, familia, tradiţia...”
___________________________________________

Citiţi poveştile Cameliei Maria Manea, despre oamenii din inima Continentului Negru:
■ În inima Continentului Negru
■ Chagga Village. Povestea bobului de cafea

Citește pe Antena3.ro

Șoc în timpul unei execuții, în SUA. Ce a făcut un bărbat chiar înainte de a muri