Nefericitul Craciun al unor oameni fara familie

Exista in Iasi un loc in care oricate bunatati si mijloace de a petrece o sarbatoare (cum e Craciunul) ar exista, oamenii de aici nu sunt fericiti in astfel de momente. Pentru ca sunt oameni fara familie, napastuiti ai soartei, saraci, boschetari sau ghinionisti ce au ajuns printr-un concurs de imprejurari sa nu mai aiba nimic. Dar, in special, le lipseste FAMILIA. Se stie, de Craciun toti oamenii de pe aceasta planeta se bucura alaturi de aproapele sau, de familia de sange, de rude si prieteni. Oamenii strazii cazati la Centrul de Urgenta pentru Recuperare si Integrare Sociala C.A. Rosetti Iasi sunt cei mai nefericit oameni tocmai in ziua fericirii in familie, Craciunul. Institutia unde sunt cazati temporar este un Adapos al dramelor. Asa poate fi numit locul in care oamenii fara locuinta isi petrec viata. Sunt la un loc tineri din casele de copii, batrani dati afara din case de propriii copii, oameni a caror viata a fost un sir de drame. Au reusit insa astazi, in sfanta zi de Craciun, sa-si depaseasca suferinta acumulata de-a lungul anilor si sa se bucure.

Si-au impodibit braduti, au pus pe mese portocale si bomboane de pom, au ornat camerele cu beteala si chiar au gatit sarmale, pe care le-au le-au impartit frateste, asa cum se face intr-o familie adevarata. Insa multumirea le-a fost fost din cand in cand umbrita de lacrimi la gandul ca viata le-a fost potrivnica si ca vremurile li se pot arata ostile in continuare. “Celor care sunt acasa si sunt in familie, eu le-as da un sfat: sa se ierte, sa se impace, sa se inteleaga, pentru ca sunt clipe pe care nu le vei mai avea. De asemenea: sa se iubeasca, sa se ierte. Noi trebuie sa iertam, sa ne intelegem, ca nu se stie ziua de maine. Astazi pot fi eu jos, maine poti fi tu sau poate fi altcineva. Sau cei care au multi bani sa-i imparta, ca nu-i iau cu ei. maine vine un cutremur, ei prins cutremure in Romania, teroristi in strainatate. Lumea tine la bani, dar totul se darama intr-o secunda”, a spus Gheorghita Melgar Navarro (64 de ani), care sta la adapostul de pe “C.A.Rosetti”.
Gheorghita sta in adapost de cand s-a deschis, in 2009. A pierdut totul, pentru ca viata i-a fost un sir neintrerupt de ghinioane, chiar daca la inceput parea sa fie promitatoare. S-a casatorit cu un peruan si, inainte de a termina facultatea, a mers alaturi de sot in tara lui de origine. Parintii nu au fost de acord, iar in America Latina n-a fost primita bine nici de socri. Sotul i-a murit dupa doar trei luni, lasand-o cu un bebelus. A strans din dinti si si-a continuat viata acolo, luptandu-se pentru viata de zi cu zi. Cand fiul a implinit 18 ani, s-a intors in tara, la Iasi, pentru ca mama ii era foarte bolnava. Nu dupa mult timp, aceasta a murit, iar Gheorghita a fost nevoita sa paraseasca locuinta parinteasca, ce fusese data fratelui sau. Si-a cautat norocul din nou in strainatate, in Spania, insa sansa nu i-a suras.
Nenumaratele ghinioane au facut ca singurul adapost deasupra capului sa-l gaseasca la adapostul din Iasi. Spune ca aici se simte ca acasa, dar o napadeste plansul cand isi aminteste ca toti cei dragi au parasit-o, ducandu-se, poate, intr-o lume mai buna.
Acum are 64 de ani, dar gandurile la adevarata familie, a carei poze le tine langa pat, ii starnesc lacrimi grele.

“Avem de toate, dar nu avem tata, mama, cu cine sa spui Craciun fericit!”

“Nu doresc la nimeni sa treaca prin ceea ce am trecut noi, ca toti aici avem o poveste, dar o poveste trista de viata. Nu oricare poveste, ca am ajuns asa, de dragul artei de a ajunge aici…Vedeti, nu lipseste, practic, nimic. Avem o fructa, avem o bomboana, avem dulce, dar mama, tata, cu cine sa spui si tu Craciun fericit, mamicule, Craciun fericit, fetita mea? Asta-i greu”.
In aceeasi camera cu Gheorghita sta si Brandusa Ursache. Are 55 de ani pe care nu-i arata, dar este foarte bolnava. Gandul ii este mereu la unica sa fiica, aflata la Timisoara, si la nepot. Asteapta mereu sa ii vada, dar nu are bani sa mearga pana in capatul celelalt al tarii. Asa ca ii priveste pe cei dragi doar in poze. A ajuns la adapost dupa ce i-a murit sotul si nu a mai putut sa plateasca luna de luna chiria la gazda la care statea. “Am fost nevoita sa vin aici… Nu mai am decat fetita de la Timisoara. Chiar aseara am vorbit cu dansa, i- am urat sanatate. Am un nepotel in clasa I”, a spus Brandusa Ursache.
In alta camera locuieste Teofilia Filiuta de 80 de ani. Femeia a ramas fara locuinta deoarcece fiul sau, proaspat casatorit, a dat-o afara din casa. “Eu de fapt stateam cu baiatul, dar nora, dupa nunta, m-a dat afara, n-a vrut sa auda. Stau aici de foarte mult timp.

Ar renunta la bogatii doar pentru a avea din nou o familie!

Ramona Ceauca, de 47 de ani, sta in aceeasi camera cu Teofilia. Ea a ajuns la adapost dupa ce i-a murit fiul si dupa ce a dormit pe strazi si prin parcuri. Povesteste cu multa rusine despre tragediile din viata ei, de parca ar avea vreo vina. ”Acum doi ani a murit baiatul cel mare, in varsta de 27 de ani, din neintelegeri familiale cu nora. Am doua nepotele in varsta de 6 ani. Stiu ce inseamna viata de pe strada, stiu cand nu ai, cand nu-ti da nimeni si te judeca. Am dormit, sincer sa va spun, prin parcuri, prin gara. Deci am fost judecati. Dar noi am lasat capul in jos si oriunde am fost am lasat loc de buna ziua. N-am raspuns, n-am pus mana, chiar de aveam nevoie, ceream”. Ramona Ceauca le este ca o mama tinerelor din aceeasi camera care nu au avut parte de o adevarat familie pentru ca au crescut la casa de copii. Printre ele este si Elena Casian, care are 27 de ani, si care a incercat toata viata sa-si cunoasca parintii, iar cand i-a gasit cu mare greutate, a dat peste un tata alcoolic si agresiv pe care l-a parasit de bunavoie. A stat apoi la o fundatie, insa spune ca a intampinat si acolo probleme. “Nu l-am considerat tata. In schimb, consider familia mea cei de sus, care mi-au dat viata, adica cel putin care m- au tinut pe pamantul asta sanatoasa. Si multumesc lui Dumnezeu ca macar ma simt ca o familie aici”, a spus Elena Casian. Astfel, la adapostul de pe C.A.Rosetti s-au creat adevarate familii: cei tineri ii au in grija pe cei mai in varsta, iar acestia din urma le dau sfaturi. Bunurile materiale nu prea le lipsesc. Mai mult, au parte, atunci cand este nevoie, de asistenta medicala, de consiliere, de psiholog, veniturilor lor nu sunt inexistente, pentru ca au ajutoare sociale sau pensii. Unii mananca la Cantina de Ajutor Social, altii isi prepara singuri hrana, la bucataria comuna. Insa cu totii jinduiesc la ceea ce au cunoscut, dar care acum le lipseste. Si anume familia! Cea mai de pret avere. Ei au nevoie de dragostea mamei, a tatalui sau a propriilor copii. Pentru a abtine acestea ei ar renunta la orice.