Pe vârful Lenin, între viaţă şi moarte. Alpinista Camelia Manea – salvată miraculos, în Pamir

Cu câteva zile în urmă, am primit o cablogramă care mă înştiinţa despre situaţia disperată a unei alpiniste române, părăsită într-un spital din Kîrgîzstan. Numele ei: Camelia Manea (42 de ani). Plecase într-o expediţie ucraineano-kîrgîză să cucerească Vîrful Lenin (7134 m).

Expediţie pe muntele ucigaş
Obsedanta noastră întrecere cu timpul e doar o frenetică goană pe orizontală, un dans de cvadrigă-n triumf ori, dimpotrivă, un car umilit în lupte de circ. Preocupaţi de ce ni se întâmplă pe pământ, numai rareori privim la cer: când ne rugăm la Dumnezeu, ori, poate, când petrecem sufletele evanescente ale celor pierduţi... Cerul e al păsărilor, al norilor, al ploii, al tunetului... Puţini sunt cei ce pot păşi pe nori ca şi cum ar păşi pe Walk of Fame; despre unul dintre acei pentru care drumurile vieţii urcă spre cer, aş vrea să scriu acum.
“Lenin” e denumirea sovietică, din 1928, a vârfului “Kaufmann” (schimbată, de altfel, în 2006, cu “Independenţa”). Camela Manea era singura româncă din echipa de alpinişti, care mai includea ucraineni, spanioli, italieni şi – cei mai mulţi – austrieci. O alpinistă a cărei pasiune pentru escaladă s-a contopit cu cea de dascăl (e conferenţiar la Universitatea din Piteşti) şi în al cărei palmares se numără ascensiunea pe cele mai înalte patru vârfuri din Europa, Africa, America de Nord şi America de Sud. În iulie 2008, urcase pe cel mai înalt munte din Europa, Elbrus (5642) şi părea, acum, pregătită să atace primul „şeptar” al vieţii sale pe verticală. Între altele, trebuie spus că Lenin (cum îl numeşte toată lumea şi azi) e un fel de munte ucigaş: acolo, a avut loc, în 1990, cel mai grav accident din istoria alpinismului, în care au murit, sub avalanşă, 43 de oameni.
Era în zori când Camelia a trecut pe lângă locul tragediei din 1990 şi a fotografiat plăcuţa comemorativă cu gândul că Dumnezeu o va feri de un astfel de accident. Scrie, apoi, la lăsarea nopţii, următoarele rânduri în jurnalul său de alpinist: “Uneori, simţi că stelele îţi strălucesc pe umeri şi că viaţa are pentru tine cărări deschise larg, pe care alţii nu pot păşi, pentru că se blochează singuri. Deşi pare greu şi de neînţeles, mergi înainte, acolo unde toţi ar da înapoi. Păşeşti uşor, dar fără teamă, pentru că steaua ta îţi luminează locuri care altfel nu ţi se arată. Nu ai teamă, e doar un fel de nelinişte care te poartă înainte şi îţi dă speranţa că va fi bine. Aşa o să fie. Nu ştii de ce. Nu mă vor prinde zorile dormind, în dimineaţa de 3 august, pentru că vom face pasul cel mai important; fiecare ducându-şi destinul în rucsac, în felul lui. {tiu că este ziua cea mai importantă, ştiu că este ziua de care depinde toată expediţia, până la 7134 m. Acasă am lăsat o îndoială, pentru că mi-a lipsit înţelegerea. Câteva lacrimi îmi scapă din colţul ochilor. Să alung urmele îndoielii; am nevoie de multă linişte şi pace. Am nevoie de pace interioară. Caut să spulber slăbiciunea, să mă regăsesc, să fiu la fel cu strălucirea şi detaşarea stelelor pe care zbuciumul norilor nu le poate ascunde.” Emoţia era cu atâ mai mare cu cât Camelia Manea, alături de alţi 23 de alpinişti, participa la o expediţie care celebra prima "înfrângere" a acestui vârf de către om, în 1928.

Viaţa victimei vs. goana după banii din asigurare...
În ziua în care urma să dea asaltul final, brusc, starea sănătăţii ei s-a înrăutăţit din cauza unor dureri abdominale sfâşietoare. Ce a urmat? Coborârea cu akia, până la Tabăra III, apoi, încă o zi, cu calul, până la Tabăra de Baza (3600 m) şi alte 7 ore, cu un microbuz vechi, la spitalul din oraşul kîrgîz Osh. “Am simţit, ne scria din spital Camelia, fiecare piatră a drumului, ca pe un junghi atroce, deşi eram sedată. Organizatorii – Clubul Alpin Ucrainean şi Clubul Alpin din Kîrgîzstan – au făcut grava greşeală de a nu delega un doctor al expediţiei. Mi s-a părut ciudat acest lucru, pentru că acel medic ar fi câştigat nesperat de mult în tabără, comparativ cu salariul lui de bugetar, de 30 de euro pe lună!”. Mai mult, chiar, organizatorii au făcut presiuni asupra familiei alpinistei române pentru a primi suma de 6400 de euro, în contul asigurării medicale, deşi Camelia avea o poliţă valabilă, încheiată cu o societate de asigurări din România. Pretextând, însă, lipsa asigurării, organizatorii n-au apelat la serviciile unui elicopter militar, care tocmai se deplasase în zonă pentru a salva 4 elveţieni dintr-o altă expediţie, aflaţi într-o stare critică. “Toţi cei din tabără, ne scria Camelia, care ştiau de cazul meu de două zile, au rămas sideraţi când au auzit că n-a primit avizul să mă ia de acolo nici un alt elicopter, care făcea aprovizionare cu gaz şi la care apelasem prin radio; acolo, am simţit că e o mafie a ucrainenilor, fără scrupule, şi singurul meu mare noroc a fost că am avut în preajmă şi oameni de bună credinţă şi de caracter, care m-au ajutat, dezinteresat.” Mai aflăm că, alţi 5 membri ai expediţiei au trecut prin situaţii medicale de criză, datorate în primul rând hranei necorespunzătoare şi lipsei unui medic în echipă, care să poată interveni rapid.

O puternică lecţie de viaţă
Alte greşeli ale organizatorilor, în afara absenţei unui medic în expediţie, au fost: lipsa unui timp corespunzător pentru aclimatizare la altitudine, mâncarea proastă (prea multă carne de oaie, un ceai “care începuse să aibă gust de otravă”, lipsa apei îmbuteliate şi, mai ales, în cazul Cameliei, faptul că nu a fost pusă mai presus de toate viaţa victimei, ci a prevalat principiul recuperării banilor de pe asigurarea de sănătate. Din fericire, la Osh, în secţia de Terapie Intensivă, doi slujitori ai lui Esculap au făcut minuni, salvându-i viaţa, în ciuda diagnosticelor care s-au succedat în contradictoriu.
Camelia Manea e în afara oricărui pericol! Acesta a fost primul nostru semnal pozitiv primit din Kîrgîzstan. Deşi, ulterior, legatura noastră telefonică a fost de mai multe ori întreruptă, am reuşit să aflăm, cu bucurie, că starea ei de sănătate s-a ameliorat, treptat, şi că, după multe încercări nefericite, se va putea reîntoarce la Piteşti. Pentru ea, Vârful Lenin a fost expediţia cu cea mai puternică lecţie de viaţă.
Contează, parcă, mai puţin ce va face de acum încolo – dacă va continua ascensiunile sau se va opri aici. În lumea alpiniştilor, se spune că victoria nu este a celui care cucereste un vârf, ci a celui care ajunge cel mai departe pe drumul pe care şi l-a propus. “Nu regret absolut deloc că n-am mers mai sus, ne spunea, la telefon, Camelia Manea; nu acesta era scopul. O ascensiune te învaţă să te cunoşti mai bine, să-ţi accepţi limitele, să te bucuri de cele mai simple semne - un fulger pe cer, un boboc de flaore, un trosnet de serac în cădere, zapada pulverizată dusă de avalaşă la vale, o strângere de mână a unui coleg căruia i-ai împrumutat cutia de chibrituri... Am fost fericită ca i-am avut alături pe Bernardette din Austria, care mi-a fost ca o soră, pe spanioli, alături de care am strigat “Viva Espana!”, când porterii mă duceau pe braţe să mă aşeze în maşină, pentru coborârea finală... A fost emoţionant! Le-am urat succes: «It’s not a lucky farewell for me, but I wish you good luck!»”...