Prinţul rătăcitor

El era demult, dar cine mai avea timp de el? Apoi a reapărut brusc – un prinţ într-o lume a piticaniilor. Poate că acesta e rostul lui: să răscolească bubele şi mucegaiurile prezentului cu impetuozitatea vieţii sale ieşită din tipare. Prinţul George Bibescu.

Cine s-ar fi gândit că, într-o zi, în lumea aceasta siliconată, îşi va iţi sânii feciorelnici Fausta? Sau că prezentul prăbuşit sub bicepşi va tresări o clipă de la curajul fără steroizi al lui Pardaillan? Dorul de aventurile Faustei şi ale cavalerului Pardaillan - personaje pe care n-avem vreme să le omorâm, darămite să le mai ţinem în viaţă - a fost iscat de o carte deocamdată în manuscris.

Îi aparţine domnului Octavian Sava - dramaturg, scenarist şi realizator de emisiuni tv. Manuscrisul poartă numele "Prinţul rătăcitor" şi redă - sub forma împletirii farmecului poveştilor "de capă şi spadă" cu realul, tumultuoasa viaţă a prinţului George Bibescu. "Am visat ani întregi să scriu despre acest prinţ cu o viaţă atât de aventuroasă. Şi iată-mă acum încercând să îndeplinesc acest vis", mărturiseşte Octavian Sava.

"E adevărat că visul va căpăta aripi în momentul în care va deveni un roman pe care capricioşii cititori ai prezentului mai mult ca sigur că îl vor savura. Poate pentru simplul motiv că reprezintă un alt fel de «drog» la nivel de lectură."

SPADA ŞI PANA
Prinţul George Bibescu (1833 - 1902) - fiul celui care devenea în 1843 domnul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu. Mama lui era Zoe Mavrocordat, prima soţie a domnitorului, una dintre cele mai bogate femei din Principatele dunărene. "M-am ataşat de acest prinţ din tinereţe, de pe când stăteam la Casa Scriitorilor de la Mogoşoaia şi scriam piesa «Daţi-mi tinereţea înapoi»!", spune Octavian Sava.

"La Mogoşoaia nu Palatul mă atrăgea, ci mai curând cavoul, destul de părăginit, al familiei Bibescu, aflat în mijlocul pădurii." Conversaţia pe marginea naşterii ineditului manuscris n-ar fi avut farmec dacă nu ar fi avut loc chiar în mijlocul pădurii, la Mogoşoaia. Acolo nu se află un cavou, ci mai degrabă un monument în miniatură, de un straniu covârşitor.

În dreapta cavoului se află o placă de marmură aparte: are forma unei cărţi deschise, aşezată pe încrucişarea unei spade cu o pană de scriitor! Desigur, o frumoasă aluzie la cele două pasiuni ale lui George Bibescu - printre altele talentat spadasin şi împătimit al scrisului (mai ales în limba franceză; a fost ales în rândul membrilor corespondenţi ai Academiei Franceze).

În cartea de marmură sunt încrustate faptele de vitejie ale prinţului denumit nu întâmplător rătăcitor. "Prinţ român, ofiţer în armata lui Napoleon al III-lea pe câmpurile de bătălie din îndepărtatul Mexic, în nisipurile Algeriei sau chiar în pădurile din nord-vestul Franţei", şopteşte Octavian Sava plimbându-şi mâna peste inefabilul spadei cu pana.

În 1843, când Gheorghe Bibescu devenea Domn, fiul său, George Bibescu, avea numai zece ani. Mama lui fiind exilată în străinătate, tânărul George asistă la manevrele complicate ale tatălui său pentru a obţine anularea mariajului şi autorizaţia de a se căsători cu Maria Văcărescu (ea însăşi trebuind să se separe de soţul ei, Costache Ghika).

Când, în fine, autorizaţiile sunt obţinute, nunta are loc la Focşani, în prezenţa domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza, dar Revoluţia de la 1848, care izbucneşte la numai doi ani şi jumătate după acest eveniment, obligă întreaga familie să fugă din ţară şi să se exileze - bineînţeles, la Paris.




După studii strălucite la celebra şcoală militară de la St. Cyr şi la Marele Stat Major, George Bibescu (Prinţul rătăcitor) îşi câştigă marea reputaţie în timpul campaniei nefericite dusă de armata lui Napoleon al III-lea în Mexic, unde a fost citat în "ordinul de zi" după bătăliile de la Cumbres, Puebla şi Teocaltica. "Isprăvile sale le povesteşte cu real talent atât într-o carte despre Mexic, cât şi în volumul «Retragerea celor 5.000», ambele scrise în limba franceză", spune domnul Sava.

Aceste isprăvi i-au adus distincţii variate, între care Legiunea de Onoare în 1862, numirea în grad de Căpitan al Statului Major al Armatei Franceze în 1863 şi ridicarea la gradul de Ofiţer al Legiunii de Onoare în 1862. În 1867 a obţinut drepturile civile în Franţa printr-un Decret Imperial. După ce a fost distins prin curajul său cu ocazia bătăliei de la Sedan, a fost făcut prizonier de trupele germane şi, după eliberare, s-a întors în România, unde, printre alte funcţii, a fost şi Comisarul General al Pavilionului României în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris în 1889.

DRAGOSTE CU NĂBĂDĂI
Şi pentru că farmecul unui roman îl reprezintă şi o poveste de dragoste, Octavian Sava nu putea să rateze una deosebită, care a durat mult timp, dând bârfă îndelungă lumii bune din Paris: cea dintre prinţul George Bibescu şi Valentine. "Tânăr ofiţer fiind, foarte chipeş la înfăţişare, el se îndrăgosteşte de frumoasa Valentine, născută contesă de Caraman-Chimay. Acest sentiment este împărtăşit de juna femeie.

Din păcate însă, ea era măritată cu contele de Bauffremont (care mai avea şi gradul de general) şi mamă a doi copii. Legătura dintre Bibescu şi Valentine, devenită publică, determină un mare scandal şi chiar un duel între general şi prinţ, în urma căruia amantul este trimis la închisoarea de la Conciergerie. Acesta însă nu-l va împiedica să scrie despre faimoasa înfruntare şi chiar să publice un scurt tratat de reguli pentru desfăşurarea unui duel!", relatează domnul Sava.

În cele din urmă, cei doi îndrăgostiţi reuşesc să se căsătorească, dar trebuie să abandoneze Franţa. S-au instalat la Bucureşti, unde de altfel au avut un fiu, pe George Valentin Bibescu, rămas în istorie prin faima lui de pilot, automobilist, şi... prin faptul că a fost soţul Marthei Bibescu.

EPILOG
Când te pomeneşti cu un manuscris de 200 de pagini în braţe, primul gând este acela că o să îţi ia ceva timp să îl citeşti. "Bibescu făcu semn trupelor sale să păstreze o linişte completă pentru a nu atrage atenţia mexicanilor. În clipa când zări, lucind în soare, primele baionete ale francezilor care apărută la marginea platoului, puse gornistul să sune atacul şi cu un «Hura!» răcnit din sute de piepturi batalionul se repezi, cu George în frunte, asupra mexicanilor.

Aceştia, surprinşi că sunt atacaţi din două părţi, din faţă şi din spate, o rupseră la fugă care încotro, zăpăciţi de apariţia unei năluci, care rotea o sabie deasupra capului şi urla cât îl ţineau plămânii. (...) Victoria fu totală. Drapelul roş, alb, albastru începu să fluture deasupra culmii Cumbresului pentru a da de ştire că bătălia fusese câştigată. Mai târziu generalul îl trecu pe Bibescu pe ordinul de zi."

Cine s-ar fi gândit că manuscrisul o să fie citit într-o singură dimineaţă, la cafea, cu plăcerea nebună generată de un stil alert, neplictisitor, cu date şi fapte care denotă o documentare asiduă ce a durat ani. Plăcere la care s-a adăugat trezitul dor de personaje pe care noi le-am îngropat, fără să vrem, într-o lume pitică. Depinde de noi să redăm o lume princiară Prinţului rătăcitor.