PUSTNICUL MODERN, cu laptop, plasmă şi skype. Povestea Lupului Singuratic din vârf de munte

'Ma scol la 5, ma spal la 5 si 20, la 6 am iesit pe usa, ca daca ies la 6 si un sfert am pierdut metroul. Ajung la serviciu, vin de la serviciu, ma duc la cumparaturi, vin acasa, imi vad familia si ma culc caci a doua zi trebuie sa o iau de la capat'. Asa isi imagina inginerul Dan Paici viata de cosmar. El locuia in Caransebes, un oras mult mai linistit decat Bucurestiul, dar tot nu era impacat. Il enervau traficul, betoanele, claxoanele si bormasina vecinului. De aceea, acum multi ani, a facut schimbarea vietii lui: a lasat balta orasul ca sa devina un fel de pustnic intr-un catun numit Poiana Marului. Si-a luat numele de Lupul Singuratic si si-a construit o mica pensiune acolo sus, in inima muntelui, in satucul cu cateva zeci de case. Dupa ce ca sunt ele atat de risipite ca de abia iti dai seama ca acolo locuiesc oameni, Lupul si-a ales drept loc de sedere cea mai retrasa parcela din sat. De acolo nu vede case, oameni, civilizatie, nimic - doar cer, brazi si zapada. E ca si cum ar fi singurul om de pe lume. O vreme mai primea turisti, dar acum si-a inchis pensiunea si chiar ca e singur cuc. Familia i-a ramas la oras, dar el e fericit asa, fara sa auda zile la rand gura de om. 'Pentru mine, a nu merge pe beton si a nu asculta o masina care sa ma uruie la cap e o chestie extraordinara', ne spune. Nu-i lipsesc prea mult oamenii caci de acolo, din singuratatea lui, isi deschide laptopul si vorbeste cu ei pe skype. E pustnicul modern: se uita la plasma, nu la televizor mic, isi gateste cu robotul de bucatarie, citeste si se informeaza, trimite emailuri si isi cauta sponsori ca sa faca adevarate expeditii in tari exotice. Nu mai vrea Europa Occidentala, s-a plictisit de ea. A vazut-o bine si a decis ca toata-i la fel. Acum, de pilda, il bate gandul sa faca inconjurul lumii in caruta. Stie ca la final va reveni tot in pensiunea lui din pustiu. 'Daca m-am retras nu inseamna ca m-am facut pustnic suta la suta. Ca nu mai beau nimic si ma rog la nu stiu ce. In primul rand ca nu sunt credincios', rade el. Are un ras puternic, sanatos, de om de munte. Lumea il ia drept un ciudat: a urcat pe Himalaya in costum national vechi de o suta de ani, iar telefonul ii suna cu un urlet de lup.

'Tipa si vezi daca te aude cineva'. Fericirea de a nu avea vecini

Poiana Marului si-a ales-o instinctiv. Pe strada daca mergi, nu te intalnesti niciodata cu oameni. Ai sentimentul ciudat ca au fugit toti in lume. 'Incearca numai, tipa si vezi daca te aude cineva. N-auzi nimic de aici, nu exista nimeni! Aaa, ca mai trece cate-o vulpe sau cate un jder! Pana si mistretii mi-au venit in curte... Apoi, nu prea creste nimic pe aicea, doar pomi. Si fructe. Si fan. Localnici suntem vreo 20 de familii, iar acestea au, in total, cam 50 de insi. Nu exista copil mic in Poiana Marului, toti sunt batrani. Nu exista scoala, dispensar, nimic. Oamenii se intalnesc cu bucurie caci nu se impiedica toata ziua unii de altii. Eu si cu vecinul, de pilda, nu ne intalnim mai deloc. Pe cand la oras, pe o scara cu 20 de apartamente, vrand nevrand te freci de vecinul ala toata ziua. Ei, aici daca eu nu vreau sa-l vad pe vecinul si el pe mine, nu ne intalnim si gata. Si ne intalnim la anul cu placere. Insa daca ai o problema, trebuie sa te urci pe bicicleta ca sa ajungi in primul oras, la 25 de kilometri', ne spune Lupul. El, insa, e si mai 'salbatic': in loc sa mearga cu masina, isi pune claparii si merge cu schiurile pe drum, pana unde are treaba. De multe ori, iarna, taie muntele inghetat pana la serviciu tot asa, pe schiuri, 25 de kilometri.

'De aici, de sus, parca-i vezi pe toti mai mici. Ti se pare ca se bat degeaba intre ei'

Lucreaza ca director la o firma de transport cablu pentru schiori sus, pe Muntele Mic, un platou suspendat la peste 1600 de metri, unde nu poti ajunge decat cu telescaunul. Din fericire pentru el, nu e obligat sa dea ochii zilnic cu angajatii. Dar astazi lucreaza. Iese din curte cu schiurile in picioare, ii spune 'pa' cainelui Muchi si o ia la vale. Iese din sat si ajunge in pustiu, acolo unde nu-si mai aude nimic altceva decat respiratia. In stanga nimeni, in dreapta nimeni. Umbla zambitor pe zapada virgina, cazuta peste noapte. Rade de unul singur si apoi explica: 'Pe valea asta nu-i nimeni. Sunt eu, zapada, pomii si un rau inghetat. Este senzatia de singuratate dusa la limita. Poti sa canti, poti sa faci ce vrei tu, numai sa muti un picior inaintea celuilalt. Nu este neaparat o singuratate in sensul binecunoscut pentru ca, de fapt, in felul asta te apropii de tine insuti. Si apoi, muntele nu-i pervers, orasu-i pervers: trebuie sa fii atent, sa te uiti sa nu te calce masina, sa pandesti pana se schimba stopul. Aici eu pot sa merg si 5 kilometri fara sa trec nici un gard'. Este unul dintre momentele acelea cand Lupul devine filozof. Nu era chiar asa inainte sa paraseasca orasul. Acolo, intre betoane, n-avea el timp sa-si puna intrebari si sa despice firul in patru. Aici, in singuratate, parca a devenit mai meditativ, mai atent, mai intelept. Intelege, parca mai mult din lumea de jos pe care a lasat-o in urma: 'In momentul de fata, noi, romanii, hulim tot. Degradam tot, reducem totul la barfa, la nimic. Jos avem o Romanie agitata care se zbate si se lupta de dragul luptei sau pentru nimic, fara un scop. De aici, de sus, parca-i vezi pe toti mai mici. Ti se pare ca se bat degeaba intre ei'.