Veste, poveste (4). Nenea Dumitru, nemuritorul

(În memoria tatălui meu)

Când fiul se întoarse acasă, în satul din marginea țării, pe mulți îi găsi în ograda copilăriei lui, adânciți până la genunchi în glod, oameni cu fețe crăpate și pământii, cu ochii chinuiți de un trecut fără întâmplări; vorbeau cu mâna la gură și beau pahare de vin adăpând întâi pământul.

‒ Ce este cu aceste flamuri, zugrăvite cu chipul sfinților viteji sau blajini, ce flutură bărbătește în ploaia vrăjmașă? S-a întors vremea celor vrednici, cinstiți acum cu steagurile biruinței și cu vărsare de vin?

‒ Sunt prapuri de îngropăciune, rătăcitorule! ‒ îi răspunseră ei cu glas dimpreună, în tremur. Căci tatăl tău, care ți-a dat nume, a murit și azi îl vom duce la groapă.

‒ Vai, neștiutorilor! Cum credeți voi că poate muri cel ce a dat viață? A avut fii și fiice, nepoți și strănepoți, viața de la el s-a răspândit pe tot pământul, l-a cuprins ca nestăpâniții rugi ai pădurii.

Intrând în odaia cea bună, din casa mare, unde trandafirii cresc pe pereți, văzu un bărbat frumos dormind pe un pat alb, cu prostire de borangic, și o clacă de femei cernite țesând în jurul lui dantelă de lacrimi.

‒ Cine este bărbatul acesta de ceară, atât de mândru și blând, ca scoborât din icoane? Priviți ce puternici îi sunt umerii, ce frumoase mâinile subțiate de muncă, ce minunat ard cu flacără degetele lui prelungi!

‒ Bătrânul acesta scheletic, ce te privește printre pleoape cu ochii uscați, este tatăl tău, înstrăinatule! ‒ îi spuseră femeile cu broboadele la gură. Lumânarea îi arde pe piept, nu degetele, pentru că tatăl tău se odihnește acum de veci.

‒ Vai, nepriceputelor! Acest om nu e tata. Oare cum credeți voi că se poate odihni cel fără de odihnă, bărbatul cel harnic și iscusit, cu mâinile de aur? A ridicat case și a sădit livezi, a ținut în vârful creionului herghelii splendide, turme uriașe de oi și de vaci, câmpurile, cât vezi cu ochii, le-a făcut să rodească, a condus oameni din multe sate cu zâmbetul și cu vorba bună, le-a dat o pâine, drumurilor le-a dat îmbrăcăminte de piatră și tivituri semețe de plopi fără moarte.

Femeile izbucniră în bocete și se aruncară pe jos, bătând cu pumnii și cu capetele în podea. Plânsetul lor zbură ca o pasăre speriată afară, își întinse aripile umede peste toată curtea, până în ulița înecată de glod, și toți sătenii adunați pe lângă casă începură să lăcrimeze ca cerul de deasupra lor.

‒ Vai, vai, jeluitorilor! – strigă fiul. De ce plângeți? Cine ar plânge lângă cel ce toată viața a știut să râdă? Vă amintiți când boala cea grea i-a frânt tinerețea? Doctorii l-au trimis acasă, să moară liniștit între pereții lui. Iar el a râs de ei și a trăit, uimindu-i. Voi îl întrebați: “Nene Dumitre, de ce te-au operat la cap? Ce ai avut?” “Am avut o idee”, răspundea el. “Și pentru asta trebuiai operat?” “Se pare că nu aveam o idee bună.” “Bine, bine, dar de două-trei ori?” “Păi era o idee fixă.” Numai cine dintre voi n-a râs măcar o dată cu el, doar acela să plângă.
Bărbatul de ceară, în costum nou și cu pălărie de fetru, cum îi plăcea să se poarte, ieși atunci afară, în ploaie, purtat de mâini vânjoase, și se întinse în fața casei sale, sub arcul de pomeni date pe deasupra din mână în mână. Apoi porni spre biserică alunecând pe o limbă de clopot și trăgând după el, prin glodul uliței, plugul viu al neamurilor care-l boceau. O brazdă de durere rămânea în urmă și din ea nu mai răsărea nimic.

‒ De ce-i cântați “Veșnica pomenire” acestui om ațipit de la căldura sfeșnicelor învăpăiate? ‒ întrebă fiul în biserică.

‒ Nu doarme, necunoscătorule! ‒ răspunse părintele împrăștiind răsuflarea de tămâie a cădelniței. Acesta om este tatăl tău și a murit. Sufletul lui a părăsit trupul bătrân și bolnav, îngerii îl poartă acum, nouă zile, peste tot pe unde s-a preumblat tatăl în lunga lui viață.

‒ Vai, vai, părinte! Oare nu știe tot satul cât a suferit el și ce suflet greu are de la atâta chin? Cum crezi că un înger, cu aripile lui diafane, poate ridica sufletul tatălui meu, dacă acesta ar fi el? Și cum ar putea un înger să nu cadă văzând prin ce a trecut tata?

‒ E tatăl tău, fiule, nu te amăgi. Chipul tău, plin de viață, este chipul lui, peste care s-a așezat moartea.

‒ Nu, nu, nu! Tatăl meu e nemuritor, părinte! A fost în moarte și s-a întors. Moartea a mai fost de câteva ori la el, l-a încercat cu tăișul și n-a avut ce-i face, s-a lăsat păgubașă.
Când convoiul ieși din biserică și porni spre cimitir, mulțime de săteni de toate credințele, închinători la icoane sau la pereții goi, așteptau pe la răspântii, în ploaie, și își scoteau pălăriile când bătrânul trecea prin fața lor.

Fiul rătăcitor se întoarse atunci către ai săi și le spuse printre lacrimi:

‒ Vai, vai, dragii mei frați, dragile mele surori! Plângeți și acoperiți-l cu îmbrățișările voastre pe acest bătrân descărnat, fără suflare, căci el este cu adevărat tatăl nostru iubit. El ne-a învățat pe toți că în viață nu contează nici avuții, nici faimă, nimic, numai clipa când cineva își scoate pălăria în fața ta. Și el așa a trăit, Dumnezeu să-l ierte!

_____________________________

Articolele publicate de Viorel Ilişoi în ciclul Veste, poveste:

1. Lăsați copiii să fugă de-acasă!
2. O fleică de bancher
3. “Luceafărul”, probă atletică