Rezervaţia spiritului, mai tare ca piramidele

Există artişti-instituţii. Nu sunt mulţi în Româ­nia, dar sunt. Îi putem număra pe degetele de la o mână: Maria Tănase, Birlic, Amza Pellea, Toma Caragiu. Ultimul venit în galeria artiştilor-instituţii a fost “multisecularul Gică Petrescu”.

Există artişti-instituţii. Nu sunt mulţi în Româ­nia, dar sunt. Îi putem număra pe degetele de la o mână: Maria Tănase, Birlic, Amza Pellea, Toma Caragiu.

Statul comunist inventase o sintagmă care, măcar formal, îi delimita pe artiştii reprezentativi de toţi ceilalţi: “artist al poporului”. Cineva intuise, chiar şi în acele condiţii, că unii artişti sunt valori de patrimoniu care funcţionează etern. Titulatura a fost aruncată la groapa de gunoi, dintr-un soi de fundamentalism anticomunist, dar nu a fost înlocuită cu nimic. Ei, aceşti artişti sunt de fapt nişte instituţii. Îi numim aşa pentru că se identifică perfect cu spiritul esenţial al unei naţii, al unui loc. Râdem şi acum văzându-i pe Birlic sau pe “nea Mărin”, suntem la fel de tulburaţi sau fericiţi ascultând muzica Mariei Tănase. Ar trebui să-i transformăm în locuri de pelerinaj, protejate şi instituţionalizate de statul român. Statul român are însă – prin reprezentanţii săi – alte prio­rităţi majore: mărirea impozitelor, campania electorală a aleşilor, războiul palatelor, taxa pe măgar...

TUTANKAMON. Ultimul venit în galeria artiştilor-instituţii a fost “multisecularul Gică Petrescu”. Aşa i se spunea încă din timpul vieţii. Era multisecular înainte de a muri. Era, parcă, dintotdeauna... Vă mai amintiţi bancul cu Tutankamon şi Gică Petrescu? Mumia faraonului, veche de peste 3.300 de ani, se ridicase din sarcofag, făcând să le îngheţe sângele în vene unor turişti români rătăciţi prin muzeul din Cairo. Cu voce cavernoasă, mumia i-a întrebat: “Mai cântă, măi, la Bucureşti, Gică Petrescu?”. Dincolo de anecdoticul savuros, se poate vorbi, pornind de la acest banc, de extensia timpului în legendă, în atemporal. Erau – şi mai sunt – personalităţi artistice de vârsta maestrului, ba chiar mai în etate, dar despre nici una nu s-a inventat un asemenea banc. Trebuie să ai ceva ce ţine de eternitate, de esenţial, de nemurire. Gică Petrescu este spiritul interbelic al Bucureştiului – timpul de aur al muzicii româneşti – conservat şi adus, intact, până în zilele noastre. Ba nu, nu conservat, ci trăitor! Un Bucureşti romantic şi vesel, mucalit şi superficial, patetic şi frivol, simbioză a râsului cu melancolia. Un Bucureşti uşor decadent, care te îndeamnă la amor şi petrecere. Gică Petrescu reprezintă muzica şi parfumul acelui univers unic. Univers de patrimoniu, rămas captiv şi viu în vocea sa.

DECENŢĂ. N-are nevoie de instituţii, ca să existe, pentru că este el însuşi o instituţie. Dar poate ar trebui să ne fie ruşine că ne bucurăm de muzica lui, fără să dăm nici un semn concret de preţuire. Măcar o plăcuţă comemorativă pe locul în care a trăit şi a murit. Cât l-ar costa asta pe statul român?... Precis mai puţin decât sediul unei bănci... Ei bine, dacă aceia care ar fi fost obligaţi, prin menirea poziţiei, să consacre printr-un gest public “instituţia Gică Petrescu”, refuză s-o facă, o vom face noi. Jurnalul Naţional, cu sprijinul Primăriei Sectorului 5, va transforma fosta locuinţă a maestrului, de pe Bulevardul Regina Elisabeta, în Muzeul “Gică Petrescu”. Nu e mult, nici spectaculos, nici urgent. Este pur şi simplu un elementar gest de decenţă faţă de memoria unui om care ne-a făcut, fie şi preţ de un cântec, viaţa mai frumoasă...

În bancul cu Tutankamon, poanta era chiar întrebarea faraonului (“Mai trăieşte...?”). Răspunsul nu figura în scenariu. Îl introducem acum, cu întârziere post-mortem, forţând sensul pentru a-l completa: “Mai cântă, faraoane, mai cântă! E mai tare ca piramidele voastre”.