Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Costică şi Milică, oameni ai legii
Deşi au amândoi acelaşi grad, sergent-major, Costică pare să comande. O fi având o funcţie care, evident, bate gradul. El e poliţistul dominant. Aşa îmi vine pe moment să-i spun, gândindu-mă la ultimul episod din "Teleenciclopedia”, ceva despre organizarea turmelor de elefanţi. Milică se ridică de la locul lui, scoate pistolul din tocul prins la centură, îl apucă de ţeavă şi i-l întinde colegului, peste capul meu. Mâinile li se întâlnesc deasupra mea, parcă doi preoţi cu chipie şi epoleţi mă binecuvântează, revarsă asupra mea harul… Nu harul... Încărcătorul. Se desprinde din locaşul lui şi-mi cade în cap, apoi pe podea. Nu doare. E un încărcător mic şi e gol. Pe deasupra mea se întretaie înjurături. Când Milică se apleacă după încărcător, îi cade chipiul pe jos. Înjură iar. Îşi îndeasă chipiul pe cap, nervos, şi înjură pistolul, încărcătorul, chipiul, ministerul – ministerul aşa, în general, nu un minister anume – şi mama ei de viaţă.
Costică iese din încăpere, se duce să depună pistoalele în camera de armament. Scena bâlbâielilor îmi dă puţin curaj. Prind un fir de speranţă şi-l deapăn cu înfrigurare: că toată povestea cu ordinul de arestare, de reţinere, de ce-o fi… parcă eu n-aş şti că arestarea se face cu mandat, nu la ordin… cu viza de flotant, cu cătuşele, n-a fost decât o glumă a cumătrului Milică şi a sergentului major Costică Şi-Nu-Mai-Ştiu-Cum, parcă Roşu, farsă încheiată acum cu gagurile neîndemânaticului meu vecin şi cumătru, că totul nu a fost decât o abilă punere în scenă ca să mă pregătească pentru ceea ce într-adevăr va urma: o amendă pentru nenorocita de viză de flotant lipsă din buletin. Poliţiştii ăştia nu-s nişte actori prea grozavi, dar isteţi, daţi naibii de isteţi: întâi mi-au arătat răul cel mai rău, catastrofa, în sunet sinistru de cătuşe, apoi fac câteva giumbuşlucuri, trag cortina şi defilează amândoi pe scenă purtând deasupra capetelor o amendă uite-aşa de mare, o amendoaică, o chitanţă de doi metri, cu numele meu pe ea, cum am văzut eu nişte cecuri-pancartă la televizor, la un turneu de tenis, să vadă toată lumea, până în ultimul rând al tribunelor, cine e sponsorul şi cine e, doamnelor şi domnilor, fericitul titular şi cât are de încasat. O nimica toată pe lângă arestarea de la început. Dacă n-aş fi fost cumătru cu Milică, dacă eram şi eu un tip oarecare cu actele de domiciliu în neregulă, mamă-mamă, ce amendă încasam, pe loc, fără pregătire psihologică, fără menajamente, banii jos!, ba poate şi cu un plus de sictir, o înjurătură, o scatoalcă…
Bine, oi fi eu cumătru cu Milică, dar asta nu mă scuteşte de viza obligatorie, nu pot fi tolerat la nesfârşit. Mă tot întâlnesc cu poliţiştii de la postul comunal, ei tot îmi spun aşa, prieteneşte: flotantu’, flotantu’, domnu’ ziarist, iar eu – nimic! Prea am întins şi eu coarda, recunosc.
Şi eu şi Milică am uitat încă din ziua botezului că suntem cumetri. Am redescoperit – eu , sigur; cred că şi el – în seara asta, la postul comunal de poliţie. În calitatea noastră de cumetri, el poate să se joace puţin cu mine, poate să simuleze o arestare sau o reţinere, chiar nu mai contează cum i-a zis, iar eu pot beneficia de această ingenioasă manevră de pregătire a impactului cu răul mai mic, amenda. Însă nu mai mult decât atât, pentru că, aşa cum aud zilnic de la revoluţie, de la revo, de la rebe, nimeni nu e mai presus de lege. Da, toţi suntem egali în faţa legii. Legea e una pentru toţi. Mă aştept să aud asta chiar acum din gura unuia, mai degrabă de la Milică, dar uite că el încă nu spune, tot moşmondeşte nu ştiu ce la tocul pistolului, care nu vrea să se aşeze frumos pe şold, atârnă anapoda ca un pantof scofâlcit într-un par. Da, aşa-i, nimeni nu e mai presus de lege. De aproape un an de zile mă tot fofilez… Adevărul e că nici nu m-am gândit vreodată serios să îmi fac mutaţia la Costuleni şi acum a venit momentul să plătesc pentru asta, da, să mi se dea amendă, cea mai mare, te rog eu, cumetre, Milică, dă-mi amenda cea mai mare. Prima amendă din viaţa mea. N-ar fi deloc o mândrie… Bine, nici un necaz prea mare n-ar fi… Hai, daţi-mi amenda, nu vă mai jucaţi cu mine…
– Milică, du-te tu afară şi anunţă-mă când apare maşina noastră la curbă, spune Costică.
Milică iese din birou cu o mână pe chipiu şi cu cealaltă trăgând de tocul pistolului. Costică se aşază pe scaunul rămas gol, la fereastră, şi începe şi el să răsfoiască registrul în care se ascundea Milică de mine, dar nu ca să îmi evite privirea, ci dă filele cu mişcări sigure, cu aerul unuia care ştie exact ce caută şi la ce pagină anume.
Ce maşină să aştepte Milică afară? A noastră. A lor. Costică şi Milică nu au maşină nici împreună, nici separat. I-am văzut de mai multe ori mergând la Iaşi cu autobuzul, treizeci şi ceva de kilometri, i-am văzut umblând de colo-colo prin comună pe jos sau cu cu maşini de ocazie şi chiar în seara asta, chemându-mă să vin cu ei la post, au oprit un camion la şosea şi am urcat toţi trei.
A, mi-au zis că pot să vin şi singur, în urma lor, dar să nu întârzii prea mult, că au de făcut o pândă la noapte şi poate apucă şi ei o oră-două de somn. Trebuia să mă gândesc de la început la asta… Cum de mi-a scăpat? M-aţi luat tare, mi-aţi paralizat neuronul, de-aia mi-a scăpat! N-a zis Milică întâi şi n-a întărit şi Costică după aceea că, dacă-s asudat şi plin de praf după o zi de săpat în grădină, pot să vin şi singur? Mai târziu, după ce mă limpezesc oleacă într-un lighean cu apă şi după ce pun pe mine o haină mai ca lumea, dar tot în seara asta, neapărat. Şi nu prea târziu, că, ştii, pânda… somnul… Am vrut eu să vin odată cu ei, fiindcă singur aş fi stat mult şi bine la ocazie, de la Cozia la Costuleni, pe când ei numai ridică mâna şi gata, se şi opreşte o maşină. Şi dacă o face vreun şofer pe prostul, ei scot din mapele lor, pe care nu m-ar mira să le poarte sub braţ şi în pat, un baston din ăla reflectorizant şi-l opresc în interes de serviciu, la o adică pot să-i ia maşina cu totul, dacă vor. Legea le permite. Dacă puteam să vin şi singur la post, la fel de bine puteam să nici nu mai vin. Deci nu era aşa de important cum au vrut ei să mă facă să cred. Deci totul e o farsă, na, că mă apucă şi râsul: Costică şi Milică, oamenii legii, mă arestează după ce-mi scapă încărcătorul în cap.
Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe
Citește pe Antena3.ro
