Roman-foileton: Paişpe (37)

de Viorel Ilişoi | 07 Apr 2011 • 19:23

Secretul dosarelor dispărute

Îi spun că nu ştiu pentru ce am fost aşa: acuzat, inculpat, judecat, condamnat, reţinut şi, acum, închis. Că tocmai de asta l-am chemat: să facă lumină în lucrarea ascunsă a Justiţiei. Dar el se uită într-un ochi la mine şi zice că aşa suntem noi, hoţii, niciodată nu recunoaştem că suntem vinovaţi de ceva. Dacă stai să-i asculţi pe deţinuţi, ai spune că puşcăriile sunt pline de oameni nevinovaţi. Şi el nu e birou de informaţii. El are de pus în executare un mandat. Atât. Dar măcar mandatul ăsta ar putea să mi-l arate? Acolo scrie pentru ce am fost condamnat. Nu, că e la Botoşani. Poate chiar în timp ce noi vorbim un poliţist de la Botoşani goneşte spre Iaşi cu girofarul aprins, cu mandatul în dinţi. Poate să ajungă într-o oră, poate în două. Dacă nu, dimineaţă cel târziu. Vine cu mandatul, mă ia şi mă duce la penitenciarul Botoşani. Dacă eu, hoţul, am altă preferinţă, pot să-mi aleg ce puşcărie vreau dintre toate puşcăriile din ţară. De asta e bine în democraţie. N-are habar de mai mult. El se ocupă cu arme, muniţii, explozivi. Lucruri adevărate, nu păzeşte condica de prezenţă. De regulă nu face de serviciu la Inspectoratul Judeţean. S-a întâmplat tocmai azi. De cazul meu s-a ocupat personal colonelul Nenu, comandantul Inspectoratului. Toate hârtiile în care m-a împachetat birocraţia, ca pe parizer, sunt în biroul lui. Puţintică răbdare. Uite, pot să şi fumez, dacă vreau.

Împinge spre mine cutia de conservă în care şi-a stins chiştocul.

Nu fumez, dar aş fuma. Nu mai fumez de patru sute şaizeci şi două de zile. Când a murit "Atitudinea”, după un an de la apariţie, m-am trezit şomer. Foamea s-a întors la mine cu bucurie, m-a strâns în braţe până am leşinat. Întâi şi-ntâi am tăiat de la chirie. M-am mutat la Pascal. Nu-i plăteam nimic pentru camera aia. Trebuia doar să am grijă să nu se îmbete vinerea, înainte de concert, o treabă destul de grea, şi să-i car contrabasul la teatru. Pe urmă, de nevoie, am tăiat din buget ţigările. N-a fost greu. Într-o zi n-am mai fumat şi gata. Numai cu atât mă pot lăuda din perioada aia de rahat. Acum aş fuma. Mi se pare în continuare un viciu blestemat, dar acum nu mai contează. Aş trage şi pe urechi.

Îl simt ostil, nu îndrăznesc să-i cer o ţigară.

Cioc-cioc. S-a întors Costică! Tresar.

– Raportez: au sunat de la Botoşani şi au zis că nu trimit mandatul noaptea asta. Dosarul e în biroul comandantului. Poate mâine dimineaţă. Ce facem?

– I-auzi! Dar cine eşti tu de se ocupă de tine numai comandanţii? Te pomeneşti că eşti un pilos. Poate vrei să-ţi faci pedeapsa la hotel şi noi te-am adus unde nu trebuie. Bun, să vedem ce facem.

Se ridică şi iese. Costică, după el. Parcă nu mă mai cunoaşte. Nici nu s-a uitat la mine.

Uşa e descuiată. Închisă doar din clanţă. N-am auzit zăvoarele de pe dinafară, trei rânduri de zăvoare. Le-am văzut când m-au băgat la vorbitor. Aş putea ieşi. Dar şi dacă n-ar fi un poliţist la ieşire, tot n-aş pleca. Eu sunt cel mai bun gardian al meu.

Întrebarea ofiţerului de serviciu a rămas, zbârnâie în cameră. De ce hârţoagele mele stau la comandanţi? Şi asta e de bine, sau e de rău? Nu-l cunosc pe Nenu. N-am scris niciodată despre el. Dar pe colonelul Chiaptanaru, de la Botoşani, îl ştiu. Necuale. El sigur mă ştie după semnătură. Am scris atâtea articole despre miliţienii lui vopsiţi. Aici nu înţeleg. Dacă a fost un proces şi n-am primit citaţie, trebuia să existe un mandat de aducere. Măcar atâta ştiu şi eu. Mandatul a plecat de la Judecătorie la Poliţie. Chiaptanaru ştia că lucrez la "Timpul”. O dată mi-a dat şi o replică la un articol. Trebuia să mă ia de urechi din redacţie: marş la proces şi te apără! Dar nu, el nu m-a găsit. Pe urmă, când s-a dat sentinţa, iar n-a ştiut unde sunt, m-a dat în urmărire generală. "Avem informaţii că se ascunde la locuinţa socrului său din comuna Costuleni”. Chiaptanaru a luat-o în bot de la toţi ziariştii. Nici nu e greu. Cât bei o bere în Botoşani, îţi pică trei subiecte cu poliţişti de cacao. N-am scris nici mai mult, nici mai de rău decât alţii. Ce i-o fi căşunat pe mine, dintre toţi?

Dosarele! Asta e! Dosarele alea de la Securitate. Cum de nu m-am gândit de la început? A venit la "Atitudinea” o somaţie: dacă nu predau de urgenţă dosarele sustrase la revoluţie din fişetele Comitetului Judeţean de Partid, voi fi acuzat de sustragere şi deţinere ilegală de documente secrete. Pardon, nu le-am sustras. Le-am găsit răvăşite într-un birou, întâmplător chiar biroul securiştilor care se ocupau de Comitetul Judeţean, şi le-am păstrat. Trebuiau să zică mersi. Dacă nu le luam eu, le-ar fi aruncat cineva pe geam şi ar fi ars la un loc cu alţi metri cubi de hârţoage şi cu operele lui Ceauşescu. Mai târziu am publicat câteva în "Atitudinea”. La a doua somaţie le-am predat pe toate la Poliţie. N-am păstrat decât nişte cópii, ce mi s-a părut mai interesant. Somaţia se referea explicit la deţinerea de documente. Despre deţinerea de cópii nu zicea nimic. Secrete ştiute de toată lumea. Eu aveam şi dovada. Când am plecat din Botoşani copiile alea au rămas la Pascal. Ce-o fi făcut beţivul cu ele? Aici e buba. Documentele alea. De aici şi secretomania. De asta se ocupă de mine chiar comandanţii, direct.

Costică. Iar. Faţa strâmbă de năduf.
– Ia-ţi diplomatul. Repede. Trebuie să te mutăm de aici!