Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În cazul operaţiunilor informativ-operative desfăşurate în condiţii de pace, substratul motivaţiei personale este mult mai complex şi chiar difuz. Patriotismul însuşi, ca piatra unghiulară la fundaţia conştiinţei celui care activează în cadrul unui serviciu de informaţii externe, are multe forme de percepţie şi asimilare. Un om inteligent şi cu o solidă cultură civică, politică, filozofică şi religioasă nu are aceleaşi coordonate în a defini patriotismul în raport cu un om mai puţin educat.
Aceleiaşi persoane, când este obligată să acţioneze într-o structură puternic birocratizată care îi afectează direct performaţa şi se confruntă cu un management faţă de care nu are respect profesional, îi este practic imposibil să atingă aspiraţia ideală instituţională de „a acţiona genial ca un savant şi a fi disciplinat în raportul ierarhic ca un cadet prusac”. Coordonate motivaţionale precum atracţia raţională faţă de specificul muncii, satisfacţia de a aparţine unui grup socio-profesional aparte, uneori similar unuia de tip ezoteric, beneficiul unui pachet de avantaje materiale, trebuie să joace un rol constructiv, dar complementar.
Cât despre restricţiile civile şi sociale impuse de statutul special al cadrului de informaţii externe, acestea trebuie compensate în mod raţional, echilibrat atât la nivel personal, cât şi la nivelul familiei, în deplin raport cu nivelul de viaţă al majorităţii populaţiei din ţara de origine. Ceea ce se constată a fi din nou mai mult un ideal decât o realitate, de regulă modelul real reflectând cutumele clasei politice şi factorilor politici coordonatori. Orice discrepanţe majore la acest capitol creează disfuncţionalităţi ce afectează serios eficienţa structurilor informative. Un venit global inferior sau excesiv nivelului menţionat nu numai distrage atenţia celui în cauză de la activitatea profesională, dar îi şi măreşte vulnerabilitatea profesională. La fel ca în secretul marilor reţete culinare sau industriale, mult râvnitul rezultat este condiţionat nu numai de numărul ingredientelor, dar şi de combinarea proporţională specifică a acestora.
Un exemplu care, ca orice exemplu particular, are limitele lui în acoperirea întregii categorii menţionate mai sus, sper să fie totuşi edificator: în timpul fostului regim, nivelul salariilor diplomaţilor români pe teritoriul statelor occidentale era arhicunoscut serviciilor secrete autohtone ca fiind extrem de mic în raport cu media generală a celorlalte ambasade. Raportul varia între 1 la 10, 1 la 15 pentru ţările occidentale şi în jur de 1 la 100 în raport cu ţările arabe din Golf. Justificarea conducerii politice comuniste privind nivelul acestor salarii era necesitatea aplicării principiului echităţii în raport cu salariile celor care munceau şi trăiau în ţară. În plus, în baza aceluiaşi principiu, surplusul veniturilor diplomaţilor, dar şi al altor categorii profesionale care lucrau în străinătate risca prin comparaţia nivelului de trai să devină un factor politic destabilizator pe plan intern. Esenţa politico-ideologică a acestui principiu avea să fie şi mai clară în momentul când în spiritul aceleiaşi „solidarităţi sociale” privaţiunile vieţii românilor din ţară au fost extinse cel puţin ca directive ad-litteram şi în exterior.
Revenind la exemplul cu nivelul veniturilor diplomaţilor, trebuie precizat că în munca informativă sub acoperire diplomatică contactele în afara cadrului oficial presupuneau organizarea de întâlniri sub acoperiri şi în locuri specifice mediului diplomatic. O lume aparte ce impunea cheltuieli destul de mari chiar şi pentru autohtoni, darmite clasa pauperă a diplomaţilor români. În aceste condiţii, orice cheltuieli de acest tip, fie ele şi realizate prin utilizarea fondurilor operative, semnala serviciilor de contraspionaj autohtone apartenenţa celui în cauză la serviciul de informaţii. Un handicap care conducea la deconspirarea instantanee şi-i compromitea serios activitatea indiferent de calităţile profesionale personale. O situaţie identică de care profitau şi competitorii străini aflaţi ei înşişi sub acoperire diplomatică. Principiul reciprocităţii actelor protocolare devenea astfel un test relativ simplu pentru identificarea cadrelor de informaţii fie şi în raport cu cheltuielile curente ale diplomaţilor care nu aveau acces sau aveau un acces foarte limitat la fondurile operative. Este doar un simplu exemplu ce demonstrează că prostia se plăteşte întotdeauna scump în activitatea serviciilor secrete.
Închei cu mărturisirea unei nedumeriri de ordin personal. În amplul interviu dat Jurnalului Naţional de şeful Serviciului de Informaţii Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, domnia sa utiliza, atunci când s-a referit la Serviciul de Informaţii Externe din timpul fostului regim comunist, acronimul de DIE (Direcţia de Informaţii Externe). Această titulatură a fost folosită în perioada 1972-1978, având deci o existenţă de circa şase ani. În septembrie 1978, după rămânerea în Occident a generalului Ion Mihai Pacepa, DIE a fost reorganizată şi redenumită Centrul de Informaţii Externe, respectiv CIE. Sub această denumire CIE şi-a desfăşurat activitatea timp de 11 ani în cadrul regimului comunist şi apoi timp de nouă luni (ianuarie-septembrie 1990) în cadrul noului regim politic democratic. În septembrie 1990, CIE a fost redenumit Serviciul de Informaţii Externe, respectiv SIE.
Nedumerirea vine din faptul că şeful actual al SIE, între altele de profesie istoric, a ales să utilizeze în interviu acronimul DIE (ce a existat timp de şase ani), şi nu pe cel de CIE, care nu numai că a durat 12 ani, dar este şi structura directă din care a luat naştere SIE. Folosirea acronimului DIE în contextul actual nu numai că elimină 12 ani din existenţa istorică a Serviciului Român de Informaţii, dar poate crea şi serioase confuzii cu privire la motivaţia unei asemenea decizii.
Citește pe Antena3.ro
