Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
DECONT EXISTENŢIAL ● Cenuşa ca stare de fapt
Trei cuptoare există în România pentru incinerarea morţilor şi toate funcţionează sub aceeaşi autoritate – a Crematoriului Vitan-Bârzeşti din Bucureşti. Loc al decontului final cu viaţa, crematoriul ţine să ratifice un adevăr care nu de puţine ori îi scapă muritorului – că nu venim în viaţa asta ca să rămânem în ea la nesfârşit. OK, nu doar crematoriul face asta, dar aici e locul în care materia umană constată PE PIELEA EI că poate avea şi altă formă: de praf.
Trei cuptoare există în România pentru incinerarea morţilor şi toate funcţionează sub aceeaşi autoritate – a Crematoriului Vitan-Bârzeşti din Bucureşti. Loc al decontului final cu viaţa, crematoriul ţine să ratifice un adevăr care nu de puţine ori îi scapă muritorului – că nu venim în viaţa asta ca să rămânem în ea la nesfârşit. OK, nu doar crematoriul face asta, dar aici e locul în care materia umană constată PE PIELEA EI că poate avea şi altă formă: de praf.
DECONT EXISTENŢIAL ● Cenuşa ca stare de fapt
Trei cuptoare există în România pentru incinerarea morţilor şi toate funcţionează sub aceeaşi autoritate – a Crematoriului Vitan-Bârzeşti din Bucureşti. Loc al decontului final cu viaţa, crematoriul ţine să ratifice un adevăr care nu de puţine ori îi scapă muritorului – că nu venim în viaţa asta ca să rămânem în ea la nesfârşit. OK, nu doar crematoriul face asta, dar aici e locul în care materia umană constată PE PIELEA EI că poate avea şi altă formă: de praf.
După închiderea pentru restaurare a "Cenuşei", "Vitan-Bârzeştiul" a devenit singurul crematoriu funcţional din România. El singur deserveşte România din 1994 şi, anual, aici se înregistrează aproximativ 100 de incinerări. Deşi pare greu de crezut, vin oameni din toată ţara să-şi incinereze morţii. Supranumit, fără vreun argument viabil, "Focul Iadului", crematoriul are probleme de adaptare la acquis-ul comunitar. Astfel încât, cu stringenţă, se impun lucrări de modernizare. George Georgescu, administratorul Cimitirelor şi Crematoriilor Umane din România, punctează explicit: "Există problema poluării cu fum negru şi miros specific care, în urma unor lucrări de modernizare, ar fi înlăturate, dar pentru asta e nevoie de 500.000 de euro".
În esenţă, procedura incinerării e simplă: în urma obţinerii certificatului de deces, se face programarea şi apoi. Îndeobşte, programările se fac de pe o zi pe alta, iar ceremonialul e simplu. Acesta urmăreşte în primul rând să respecte dorinţa ultimă a răposatului şi, bineînţeles, criteriile de despărţanie impuse de familia îndoliată.
Neagră de sus până jos, sala de ceremonii e pregătită să-şi primească morţii într-un mod cât mai decent cu putinţă. Câteva icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul intrigă spaţiul cu cel puţin o întrebare: cum se explică prezenţa lor aici, de vreme ce credinţa creştină exclude din start ideea incinerării? O cruce: aceeaşi întrebare.
Două-trei rânduri de scaune aşezate la o respectuoasă distanţă de locul pe care se aşază sicriul. În funcţie de cultul fiecărei familii, se oficiază (sau nu) o slujbă pentru iertarea păcatelor celui decedat. Îndeobşte, cei decedaţi aparţin cultului mozaic, dar în imensul columbar din crematoriu am întâlnit şi nişe conţinând urnele unor creştini, fie ei de rit catolic, fie de rit ortodox. Chinezi, de asemenea. Odată slujba îndeplinită, sicriul este coborât la subsol, acolo unde deja e încins unul dintre cele trei cuptoare. Sicriul se aşază pe un stativ şi se introduce în cuptor. Neapărat în prezenţa uneia dintre rudele celui decedat. Ei îi revine sarcina de a autentifica cenuşa. Care se depozitează într-o urnă a cărei capacitate are trei litri.
De regulă, corpul unui adult de greutate medie (70 de kilograme) arde în aproximativ o oră. Dar. Apropo de poluarea produsă în urma arderii. Mai mult fum produc hainele şi încălţămintea celui decedat decât corpul lui în sine. Şi mai mult fum produc zece maşini în Bucureşti decât.
Cu toate astea, lucrările de modernizare (care urmăresc, printre altele, şi reducerea poluării) sunt absolut imperioase la Crematoriul Vitan-Bârzeşti.
În funcţie de dorinţa familiei, urna urmează ori să fie păstrată în casa uneia dintre rude, ori să fie păstrată aici, în columbarul crematoriului, unde familia poate concesiona o nişă pentru o sumă plătită anual (60.000 de lei vechi). Se întâmplă însă că, de cele mai multe ori, concesionarea urnelor e plătită pentru primul an şi apoi nici una dintre rudele celui decedat nu se mai interesează. Evrei, catolici, ortodocşi, toţi odihnesc alături unul de celălalt, iar singurul lucru care-i uneşte este uitarea. "Veşnica pomenire"? Poate "veşnica uitare"!
Flori artificiale, depozitate de cine-ştie-când, priveghează cu disperare de plastic cenuşa unui om care a trăit, a iubit, a avut copii, s-a enervat, a fost emoţionat, a plâns, a votat, i-a plăcut crema de zahăr ars. Stă acum uitat de toţi şi de toate, într-o uitare dintr-asta râncedă, împietrită, colosal-dramatică, fiindcă aşa e uitarea omului. Unde mai pui că acest uriaş columbar, construit, fără simţul măsurii, de Ceauşescu, pare că vrea să reproducă eternitatea prin aceste pătrăţele care aşteaptă cu răbdare să fie ocupate. O şezătoare tăcută a morţilor, care descrie prin ea însăşi condiţia impură şi inconsecventă a naturii umane, repede uitătoare de semeni, ingrată cu trecutul, nepăsătoare cu viitorul, avidă doar pentru incertitudinea acestui fascinant prezent pe care-l consideră veşnic. Sau îl ignoră cu bună-ştiinţă.
Trei cuptoare există în România pentru incinerarea morţilor şi toate funcţionează sub aceeaşi autoritate – a Crematoriului Vitan-Bârzeşti din Bucureşti. Loc al decontului final cu viaţa, crematoriul ţine să ratifice un adevăr care nu de puţine ori îi scapă muritorului – că nu venim în viaţa asta ca să rămânem în ea la nesfârşit. OK, nu doar crematoriul face asta, dar aici e locul în care materia umană constată PE PIELEA EI că poate avea şi altă formă: de praf.
După închiderea pentru restaurare a "Cenuşei", "Vitan-Bârzeştiul" a devenit singurul crematoriu funcţional din România. El singur deserveşte România din 1994 şi, anual, aici se înregistrează aproximativ 100 de incinerări. Deşi pare greu de crezut, vin oameni din toată ţara să-şi incinereze morţii. Supranumit, fără vreun argument viabil, "Focul Iadului", crematoriul are probleme de adaptare la acquis-ul comunitar. Astfel încât, cu stringenţă, se impun lucrări de modernizare. George Georgescu, administratorul Cimitirelor şi Crematoriilor Umane din România, punctează explicit: "Există problema poluării cu fum negru şi miros specific care, în urma unor lucrări de modernizare, ar fi înlăturate, dar pentru asta e nevoie de 500.000 de euro".
În esenţă, procedura incinerării e simplă: în urma obţinerii certificatului de deces, se face programarea şi apoi. Îndeobşte, programările se fac de pe o zi pe alta, iar ceremonialul e simplu. Acesta urmăreşte în primul rând să respecte dorinţa ultimă a răposatului şi, bineînţeles, criteriile de despărţanie impuse de familia îndoliată. Neagră de sus până jos, sala de ceremonii e pregătită să-şi primească morţii într-un mod cât mai decent cu putinţă. Câteva icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul intrigă spaţiul cu cel puţin o întrebare: cum se explică prezenţa lor aici, de vreme ce credinţa creştină exclude din start ideea incinerării? O cruce: aceeaşi întrebare.
Două-trei rânduri de scaune aşezate la o respectuoasă distanţă de locul pe care se aşază sicriul. În funcţie de cultul fiecărei familii, se oficiază (sau nu) o slujbă pentru iertarea păcatelor celui decedat. Îndeobşte, cei decedaţi aparţin cultului mozaic, dar în imensul columbar din crematoriu am întâlnit şi nişe conţinând urnele unor creştini, fie ei de rit catolic, fie de rit ortodox. Chinezi, de asemenea. Odată slujba îndeplinită, sicriul este coborât la subsol, acolo unde deja e încins unul dintre cele trei cuptoare. Sicriul se aşază pe un stativ şi se introduce în cuptor. Neapărat în prezenţa uneia dintre rudele celui decedat. Ei îi revine sarcina de a autentifica cenuşa. Care se depozitează într-o urnă a cărei capacitate are trei litri.
De regulă, corpul unui adult de greutate medie (70 de kilograme) arde în aproximativ o oră. Dar. Apropo de poluarea produsă în urma arderii. Mai mult fum produc hainele şi încălţămintea celui decedat decât corpul lui în sine. Şi mai mult fum produc zece maşini în Bucureşti decât.
Cu toate astea, lucrările de modernizare (care urmăresc, printre altele, şi reducerea poluării) sunt absolut imperioase la Crematoriul Vitan-Bârzeşti.
În funcţie de dorinţa familiei, urna urmează ori să fie păstrată în casa uneia dintre rude, ori să fie păstrată aici, în columbarul crematoriului, unde familia poate concesiona o nişă pentru o sumă plătită anual (60.000 de lei vechi). Se întâmplă însă că, de cele mai multe ori, concesionarea urnelor e plătită pentru primul an şi apoi nici una dintre rudele celui decedat nu se mai interesează. Evrei, catolici, ortodocşi, toţi odihnesc alături unul de celălalt, iar singurul lucru care-i uneşte este uitarea. "Veşnica pomenire"? Poate "veşnica uitare"! Flori artificiale, depozitate de cine-ştie-când, priveghează cu disperare de plastic cenuşa unui om care a trăit, a iubit, a avut copii, s-a enervat, a fost emoţionat, a plâns, a votat, i-a plăcut crema de zahăr ars. Stă acum uitat de toţi şi de toate, într-o uitare dintr-asta râncedă, împietrită, colosal-dramatică, fiindcă aşa e uitarea omului. Unde mai pui că acest uriaş columbar, construit, fără simţul măsurii, de Ceauşescu, pare că vrea să reproducă eternitatea prin aceste pătrăţele care aşteaptă cu răbdare să fie ocupate. O şezătoare tăcută a morţilor, care descrie prin ea însăşi condiţia impură şi inconsecventă a naturii umane, repede uitătoare de semeni, ingrată cu trecutul, nepăsătoare cu viitorul, avidă doar pentru incertitudinea acestui fascinant prezent pe care-l consideră veşnic. Sau îl ignoră cu bună-ştiinţă.
Incinerare vs înhumare
"Biserica Ortodoxă nu acceptă practica incinerării pentru simplul motiv că noi nu luptăm împotriva legii lui Dumnezeu. Descompunerea trupului omenesc urmează firesc naturii. «Căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce», spune Dumnezeu în Cartea Facerii (3: 19). Iar preoţii care oficiază acele mici slujbe în crematoriu, ei nu sunt preoţi adevăraţi. Sunt caterisiţi. Nici măcar dacă decedatul lasă prin testament că el vrea să fie incinerat după ce moare, familia n-ar trebui să respecte testamentul respectiv şi ar trebui să-i facă o înmormântare creştinească, aşa cum se cuvine. De ce să ne opunem legii fireşti a lui Dumnezeu"? (Pr. profesor Constantin Necula) Săpături arheologice arată că practica înhumării datează încă din paleolitic şi că practica incinerării s-a ivit mai târziu, în neolitic, şi generalizându-se, probabil, în epoca târzie a bronzului. Creştinii n-au practicat incinerarea nici în vremea persecuţiilor, când ritul înmormântării îi descoperea şi-i expunea la grele suferinţe şi la moarte.
