Nemşa este un sat săsesc, din judeţul Sibiu, locuit de ţigani care cresc nişte capre franţuzeşti primite în dar de la o fundaţie americană, prin filiala europeană din Olanda. Saşii şi caprele au schimbat, fiecare în felul lui, viaţa ţiganilor din Nemşa, stabiliţi aici începând de pe la 1900 ca argaţi ai saşilor.
Întâi, saşii i-au învăţat câteva lucruri de-ale lor: să facă o meserie, nu să stea cu mâna întinsă, să spună bună ziua, să meargă la şcoală, să-şi ţină casele, hainele şi trupurile curate. Când saşii au plecat din Nemşa, de-au mai rămas doar trei dintr-un sat întreg, şi nici aceia saşi-saşi, a început şi învăţătura lor să slăbească în rândul ţiganilor şi au prins să apară copii murdari pe străzi, case într-o rână şi fără acoperiş, femei şi bărbaţi lipiţi de uşa primăriei ca să primească ajutor social. Şi deodată, când părea că alunecarea în rău nu mai poate fi oprită, de peste mări şi ţări au apărut în sat vreo două sute de capre franţuzeşti, parcă scăldate în ciocolată, drăguţe şi sfioase ca nişte fete mari. Şi caprele astea i-au întors cumva înapoi la bunele lor deprinderi mai vechi, săseşti.
Capra te obligă să te scoli de dimineaţă, s-o mulgi, s-o duci la păscut, să o aperi de ploaie şi de căldură, de urs, de hoţi, de boli, să îi faci curăţenie în saivan, să îi aduni fân pentru iarnă. Te obligă să te ţii curat, altfel nu mai cumpără nimeni lapte de la tine. Pe scurt, caprele, mai ales cele franţuzeşti, atât de sensibile, îţi impun o responsabilitate, o mulţime de obligaţii. Şi încet-încet, caprele astea îţi construiesc un stil de viaţă. Aşa explică Iulius Comiza rolul civilizator al caprei.
Iulius este liderul ţiganilor din Nemşa. Lider, nu bulibaşă. Ei nu mai au nimic din tradiţiile ţigăneşti, nici limba n-o mai ştiu. Toţi vorbesc româneşte, iar bătrânii mai ştiu în plus şi nemţeşte. Cum s-a întâlnit Iulius cu capra?
"Eram forjor la fabrica de şuruburi din Mediaş, povesteşte el. S-a dus, a falimentat repede, în '92. Stăteam acasă, mă uitam la cer. Am zis: «Hai să fac o asociaţie de prietenie, aşa, între ţiganii noştri, care-s cam 80% din populaţia din Nemşa, şi restul de români, unguri şi doi-trei saşi. I-am zis frumos: «Fraternitatea». Şi asociaţia asta nu făcea nimic, stătea. Stăteam şi eu. Eram şomer şi bolnav de plămâni. Cu patru copii acasă. Şi, cum stăteam noi aşa, în 2004 a venit Fundaţia americană Heifer, filiala din Olanda, şi a zis: «Ia luaţi voi de-aici-şa două sute şi ceva de capre, că noi dăm animale gratis la săracii care au cumva o formă de asociere». Adică, ei lucrau cu organizaţii, nu cu fiecare om în parte. Să fie ale noastre, iar noi să dăm mai departe, tot gratis, atâtea animale câte am primit."
Iulius Comiza are 51 de ani. A făcut o profesională de forjori. Cum stă el între capre, mulgându-le şi vorbind despre fonduri PHARE, măsura 1.4.1, subvenţii, proiecte, programe europene, pare venit din altă lume cu caprele lui franţuzeşti cu tot. Capre frumoase, cu părul fin, cu ugerul generos, cuminţi şi pupăcioase, din rasa Alpină Franceză. Iulius Comiza a prins rostul acestor şmecherii ultrabirocratice la trainingurile organizate de Centrul de Resurse pentru Comunităţile de Romi şi Heifer România, apoi le-a aprofundat singur acasă, la calculator. A învăţat de la copii să-l folosească.
Apoi şi-a pus şi internet. Şi nu e singurul care ştie cine a fost Stephan Ludwig Roth, a cărui statuie se ridică acum în centrul satului, să fie gata în august, când vin saşii acasă, în concediu, la fărşang, o petrecere laolaltă cu ţiganii şi cu tot satul, ca pe vremuri. Caprele franţuzeşti au ajuns la 33 de familii de ţigani din Nemşa. "Condiţia era să avem copii, un adăpost pentru capre şi pământ ca să le putem asigura hrana", spune Iulian Zlătar, unul din căprarii satului. (Numele romane Iulius, Iulian, Traian, Remus, Cezar etc. sunt obişnuite la ţiganii din Nemşa. Saşii i-au învăţat să-şi ia nume latine ca să se deosebească de ei, de saşi.)
Momentul fericit al întâlnirii cu caprele primite în dar s-a sfârşit când crescătorii au dat nas în nas cu economia de piaţă. Adică avem noi capre, dar ce facem cu ele? Ţiganii din Nemşa nu au familii numeroase. Cel mult patru-cinci copii. Pot cinci copii să mănânce tot laptele şi toată brânza de la cinci-şase capre care dau fiecare un litru şi jumătate de lapte pe zi? Nu pot. "Şi atunci ce să facem cu laptele? Sincer, cine vrea să cumpere lapte de la ţigani? Venea o firmă de lactate şi ne lua laptele cu 40 de bani pe kilă, mai puţin decât lua laptele de vacă. În bătaie de joc", spune Brăduţ Leşca.
Atunci, după o analiză strategică a situaţiei, căprarii au hotărât să reorienteze producţia de la lapte către capre de prăsilă. "Un ţăpulean de opt luni îl dăm cu opt milioane. Iar un ţap adult îl dăm şi cu şaişpe", spune sudorul Dan Ghebenei, un ţigan cu pielea albă ca laptele de capră, tocmai de aceea ales, mai mult formal, preşedinte al asociaţiei "Fraternitatea". "Asta acum, că e criză, adaugă preşedintele. Dar înainte de criză mergea şi dublu. Vindem iezi şi ieduţe de prăsilă în toată ţara, vin fermierii să ia de la noi capre de rasă superioară. Avem listă de aşteptare. Plus că mai luăm câte juma' de milion pentru o montă. Vine omul la noi, lasă capra aici o săptămână, lasă şi banul. Noi avem grijă de ea, o hrănim, o păzim.
Îşi ia capra gestantă, să aibă şi el alpină franceză. Lăsăm iezii să sugă cât pot de la capre şi ce rămâne mulgem noi pentru copii şi tot ne mai rămâne vindem în sat. Au început să vină oameni şi din alte sate." Vin oameni care au aflat ce bun e laptele de capră, medicament, nu alta. Pe Iulius Comiza, de exemplu, caprele l-au scos şi din sărăcie, dar şi din boala lui de plămâni.
Unii îşi ţin caprele acasă. Opt căprari s-au unit într-o cooperativă şi au făcut o fermă la marginea satului. Banca nu le dădea bani, aşa că s-au împumutat de la un român bogat din sat. 15.000 de euro. Banii îi dau înapoi în rate. Ar mai fi avut ei 2.000 de dolari, banii lor, primiţi de la o organizaţie de ajutorare a romilor. Dar au hotărât că e mai bine cu banii ăştia să facă un grup sanitar la şcoală. Pentru copiii lor. Rar câte unul, o dată la câţiva ani, abandonează şcoala. Au învăţat de la saşi că şcoala - îţi place, nu-ţi place - o faci. Şi, în afară de nouă familii înscrise la ajutor social, în fiecare familie există cel puţin un meseriaş, angajat undeva, care aduce bani în casă. Şi nu ca să-i bea. De altfel, în Nemşa nici nu există cârciumă.
Aşadar, cu banii împrumutaţi au ridicat cu mâinile lor, cum i-a dus capul, grajdul, padocul, fânarul şi brânzăria din capul satului. Pereţi de scândură dubli, cu vată de sticlă la mijloc, să ţină iarna de cald. Fără încuietori, că nu fură unii de la alţii. De aproape doi ani, de când e ferma, n-a dispărut nici un ied, nici o bucată de brânză. Şi nu stă de pază decât o caricatură de căţel alb şi flocos, de juma' de kil, o bucată de brânză cu ochi.
Tot aşa s-au strâns la clacă şi când au săpat singuri un şanţ de cinci kilometri ca să aducă în sat cablul de televiziune, fiindcă primăria nu dădea semne că ar vrea să facă treaba asta. Din cei opt căprari din cooperativă, patru sunt angajaţi cu carte de muncă la fabrici din Mediaş, nu au timp de capre. Aşa că îi plătesc pe ceilalţi patru să se ocupe de fermă. "Ieşim fiecare cu aproximativ douăşpe milioane de lei, zice Iulius Comiza. Din banii ăştia plătim şi împrumutul, dar tot ne rămâne ceva şi nouă. Nu ne îmbogăţim, dar ne propunem să facem asta, avem proiecte. Suntem abia la început cu ferma asta".
Toţi ţiganii din Nemşa au măcar un hectar de pământ moştenit de la părinţi, de la bunici, care îl primiseră de la saşi. Fiecare a venit în cooperativă cu pământul lui, în total zece hectare. Au mai închiriat câteva hectare de păşune de la primărie. Şi încă 26 de hectare le-au primit în folosinţă, gratis, de la un scoţian, un aristocrat misterios din anturajul prinţului Charles, care a cumpărat mult pământ în zonă, nimeni nu ştie pentru ce. Scoţianul n-a avut nici o reţinere să colaboreze cu ţiganii din Nemşa, să le dea pământul pe mână. A zis că are toată încrederea.
Citește pe Antena3.ro