Ţiganul care a dus Holocaustul în şcolile germane

19264. Acesta a fost numarul sub care Franz Rosenberg a incetat sa mai fie o fiinta umana. Avea 15 ani cand a fost insemnat ca o vita la Auschwitz si mutat apoi dintr-un lagar in altul, pentru ca nu era din rasa pura.

Barbatul are astazi 84 de ani, 9 copii si zeci de nepoti. Si-a asumat misiunea ca pana la sfarsitul vietii sa-si povesteasca destinul in scolile tarii care l-a trimis la moarte. Merge drept, in costumul maro, impecabil, cu ba­tis­ta galbena asortata. Cand se afla in fata copiilor, are intotdeauna un ri­tu­al: priveste audienta cu ochii in­cre­titi de zambet in spatele ochelari­lor fumurii, isi scoate cu grija palaria si se piaptana calm. Apoi isi impreu­nea­za mainile si incepe in cea mai cu­rata limba germana: 'Aveam 15 ani si lucram la Caile Ferate Austriece. Intr-o zi, au venit niste politisti si m-au arestat. Mi-au spus ca ma ridica pentru ca sunt sinti (n.r. – tigan) si ca familia mea a fost deja luata de-acasa. In scurt timp, cele 25 de persoane adunate la sectie au fost urcate in autobuze si duse la Viena', isi aminteste barbatul. Aici, femeile si copiii au fost separati de barbati si bagati in arest. 'Nimeni nu stia de ce ajunsese acolo. Nu facuseram nimic', arata acesta confuzia celor luati pe nepregatite.

Dupa cateva zile, oamenii au fost dusi la gara si incarcati in vagoane pentru detinuti.

Dupa trei zile in care au mers cu trenul in zig-zag, pentru ca sinele erau bombardate, tanarul Franz a ajuns la Auschwitz-Birkenau, in lagarul destinat romilor. Stateau cate 500 de oameni, femei, copii, batrani, intr-un fel de grajduri uriase. 'Intr-o parte a grajdului era un morman de cadavre schiloade si printre corpuri misunau sobolani. Mai erau unii care nu murisera inca si incercau sa se tarasca afara din morman. Ceva teribil, teribil', spune barbatul. Intai a trebuit sa-si lase hainele, a fost ras in cap si i s-au dat niste haine subtiri. Vedea cum oamenii incercau sa se incalzeasca, inghesuindu-se unii in altii, ca oile. In timp ce gardienii il duceau pe Franz spre baraca lui, baiatul a vazut pe jos coada taiata a mamei sale. I-a recunoscut legatura din par. S-a aplecat sa o ia, dar un gardian l-a imbrancit cu capul de o cladire. Semnul din frunte se vede si acum. A ridicat un brat sa se apere, dar gardianul i-a mai dat o lovitura cu arma peste brat, spintecandu-l. Si acolo i-a ramas o cicatrice urata.

Zilele treceau aproape la fel: ace­e­asi apa searbada careia i se spunea su­pa, o paine din rumegus si transporturi noi de evrei si tigani din Ro­ma­nia, Bulgaria, Iugoslavia. 'In fie­care zi mureau sute de oameni. Era doar moarte, moarte, moarte, nu va puteti imagina. Pentru ca nu mai faceau fata crematoriile, puneau oamenii ca pe stivele de lemne, ii stropeau cu gaz si le dadeau foc. Unii nu erau morti de-a binelea', povesteste ce i-a fost dat sa vada in fabrica mortii.

Rutina groazei a fost intrerupta intr-o zi. Au fost chemati la apel cei nascuti in 1925, 1926 si 1927. Cele trei generatii de prizonieri au fost dusi la un doctor care dicta: cei slabi si inapti de munca la stanga, iar la dreapta – cei cat de cat puternici. Ges­tul scurt al doctorului i-a decis lui Franz soarta. A fost transferat la Buchenwald, iar aici Franz trebuia sa cunoasca 'eliberarea prin munca'. 'Cand ne-au vazut, garzile SS au zis ca nu suntem buni de munca si trebuie sa fim gazati.' Cu un nou gest, speranta se transforma in spaima. A fost dus intr-o casa de copii ce urmau sa fie infometati pana la moarte. 'Ma rugam si plangeam langa usa. Ve­deam copii in jurul meu murind si stiam ce soarta ma asteapta. Intr-o zi, m-a chemat cineva in soapta pe nume. M-a tras afara din casa si m-a impins in alta cladire, «de recupera­re».' Salvatorul i-a spus ca i-a cunoscut tatal si ca se simte dator sa-l sal­ve­ze. 'Daca acest om nu facea asta, astazi n-as fi fost aici. Timp de 6 luni am primit ceva mancare, paturi, m-am intremat', povesteste cu re­cu­nos­tin­ta.

Urmatoarea statie in circuitul groa­zei a fost la munca. A fost tri­mis sa taie piatra pentru pavarea strazilor. 'Timp de 8 luni n-am avut decat 3-4 ore pauza pe noapte. In rest mun­ceam neintrerupt. Nu aveai voie sa te opresti, sa incetinesti. Eram ca niste furnici blestemate. Dormeam tot acolo, pe pietre', isi aminteste barba­tul. A fost mutat apoi in alte doua lagare de munca, in cele din urma a fost trimis cu un convoi la Hamburg, sa munceasca intr-o fabrica de avioa­ne. 'N-am ajuns niciodata acolo, raz­bo­iul era pe terminate si era haos. Con­voiul era pazit de soldati mai in vars­ta. Daca vreun prizonier cadea pe mar­ginea drumului sau mergea prea incet, era impuscat in gat. Din 150 de oameni am ramas doar 12: rusi, cehi si doi sinti. Garzile se rareau si ele, ramaneau in diferite orase', povesteste barbatul. Prizonierii au facut un plan si au reusit sa dezar­me­ze ultimul gardian. Franz a ramas cu un alt barbat din grup si au decis sa se ascunda in padure. Dupa alte cateva zile, cei doi fugari au decis sa riste si sa caute ceva de mancare. 'Ne-a iesit in cale un barbat pe bicicleta. Nu era nici soldat, nici prizo­ni­er. Ne-a spus ca nu trebuie sa ne mai ascundem, ca razboiul s-a terminat. Am inceput sa plangem.'

Pentru Franz, insa, happy-end-ul era departe. Dupa mai multe peri­pe­tii, a vrut sa se intoarca acasa, sa vada ce s-a ales de familia lui. 'Cand m-am dus la autoritati, mi-au spus ca nu se poate, ca n-am acte. Le-am spus ca n-am documente pentru ca am stat 2 ani in lagar si se uitau toti mirati la mine. M-au dus la Nürenberg si un judecator a decis sa ma bage la inchisoare. Nu facusem nimic din nou, dar au zis ca am trecut fraudulos granita. Am stat alte doua saptamani inchis.'

Cand a revenit in Austria a aflat ca toata agoniseala pe care o avea fami­lia dis­pa­ru­se intr-o noapte. Si-a re­ga­sit du­pa ceva vreme doua surori, dar de alti membri ai familiei, trimisi prin lagare, n-a mai aflat nimic, niciodata.

Franz Rosenberg a ramas cu cicatrice mari pe corp si cu un tatuaj urat pe brat, numarul din lagar. S-a mutat in Germania, urmarind himera unei iubite care-i scria scrisori, are acum 9 copii, o sotie nemtoaica si spune copiilor germani povestea lui. 'Multi sunt socati. N-au auzit lucrurile astea de la parinti. In Magdeburg, am fost pazit de politisti ca sa nu fiu atacat de neo-nazisti', vorbeste el despre noua sa forma de rezistenta. Si n-are de gand sa se opreasca din povestit pana cand tiganii din Germania si din alte tari nu vor mai minti ca sunt spanioli, italieni sau alte natii, ca sa nu se mai fie priviti cu suspiciune. Si pana cand fiica lui, blonda ca o regina teutona, va recunoaste fara rusine la gradinita unde lucreaza ca e tiganca.