Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Supremaţia tonului nu este, fireşte, atât de evidentă şi nu apare ca atât de necesară în operele desăvârşite care au jalonat existenţa fiecărei culturi naţionale, ci mai ales acolo unde tonul e pierdut. Căci există mii de tonuri greşite şi, mereu, un singur ton propriu fiecărei opere artistice în parte. Sorescu şi-a păstrat distanţa faţă de opera sa şi i-a descoperit şi i-a apărat tonul.
Sigur că, nu rareori, anumite versuri falsează. Sigur că semidistanţa se poate transforma periculos în distanţare rece. Sigur că jocul inteligenţei poate risipi uneori fiorii emoţiei. Dar cine parcurge sau reparcurge opera poetică a lui Marin Sorescu, dramaturgia, eseistica şi chiar proza lui trebuie să accepte un adevăr: există un mare scriitor român, numit Marin Sorescu, există un autor universal numit Marin Sorescu, există un ton Marin Sorescu al culturii româneşti, de la sfârşitul veacului al XX-lea, al cărui prag, spre actualul mileniu al treilea, Marin Sorescu nu l-a putut trece. Dar literatura lui circulă liberă şi făgăduieşte să reziste la căderea tuturor calendarelor, rectitorind conceptul de democraţie a limbajului.
*
În luna mai 1982 mă aflam la Timişoara, la Simpozionul Internaţional "Scriitorii şi Pacea". Era acea atmosferă tipică de reuniune galantă pe o temă importantă, dar banalizată de folosinţă, o stare de spirit, văduvă de pasiuni, cu nişte rare străluciri de gând ale participanţilor la dialog. Nici unul dintre noi nu-şi făcea iluzia că ar putea împiedica, prin cuvintele sale, măcar unul dintre războaiele locale cu care eram contemporani. Vorbisem şi eu, nu fără succes, despre destule probleme pe care le ridicam, pentru - ca să zic aşa - a nu cădea. Se încinseseră şi unele polemici, când preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, marele scriitor D.R. Popescu, s-a apropiat de mine şi mi-a spus: "Bătrâne, aş vrea să vorbim!".
Ne-am depărtat de lume şi mi-a mărturisit, cu vocea înecată de obidă şi cu oarecare frică în ochi, că s-a întâmplat o mare nenorocire: "Marin Sorescu a fost interzis şi scos din toate funcţiile şi din manualele şcolare, pentru că e considerat vinovat de participare la Meditaţia Transcendentală, care-i calificată ca o oficină de spionaj". Ca de obicei, primisem această informaţie fără a o putea asimila pe toată. Brusc, nu mai ţineam minte nimic, în afară de ideea centrală că Marin Sorescu va fi interzis, dacă nu chiar fusese interzis. M-am speriat şi am început să tremur. "Şi el ce zice?" "Ce să zică? Încă nu i s-a spus tot. Trebuie să meargă la Craiova, unde e director la revista Ramuri şi urmează să fie dat afară din partid şi de la conducerea revistei. Abia îl aşteaptă Miu Dobrescu. Ăia toţi sunt pregătiţi să-i taie capul. L-au anunţat, peste o oră trebuie să plece din Timişoara spre Craiova."
Retrăiesc toate acele clipe şi obosesc înainte de a ajunge la final. Eu îi propusesem lui Cornel Burtică să numească doi oameni de mare valoare la două instituţii de cultură importante: Marin Sorescu la revista Ramuri din Craiova şi Dinu Săraru la Teatrul Mic din Bucureşti. Nu ştiam atunci nimic despre Meditaţia Transcendentală. Cred că nici D.R. Popescu n-ar fi ştiut dacă nu i se comunica oficial, ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor, nenorocirea cu Sorescu. Toţi cei pe care-i întrebam îmi spuneau numai orori. Am sunat la mine la redacţie, la Flacăra, şi am aflat că e o acţiune mare, a Securităţii, a conducerii Partidului Comunist Român, împotriva trădătorilor de ţară, aşa li se spunea, care semnaseră documente secrete de colaborare cu Meditaţia Transcendentală. Unul, Stoian, cică ar fi venit din străinătate şi ar fi făcut aceste recrutări. Sorescu, Maitec, Florei, Mânzatu, Zamfir şi mulţi alţii. Vor fi raşi toţi. Nu există iertare. S-a hotărât de la cel mai înalt nivel. Vor fi daţi afară şi doi miniştri de la Învăţământ, Aneta Spornic şi Marin Rădoi (om minunat, de altfel, Rădoi) şi în Securitate vor fi represalii. E băgat şi inginerul Valeriu Popa, pe care l-au şi dat afară din serviciu şi din partid. Nu mai înţelegeam nimic. Până ieri nu ştiam nimic şi astăzi curge sânge prin birourile bucureştene şi se pregăteşte să curgă şi în provincie.
Marin Sorescu a apărut ca un om aproape mort printre viii speriaţi care eram. Nimeni nu-i mai putea pune nici o întrebare. Nici el nu mai era capabil de cuvinte. I se adânciseră ochii în orbite, îi apăruseră cearcăne negre. S-a apropiat de D.R. Popescu şi de mine, parcă se simţea vinovat, şi a început, cu buzele arse, să îngaime ceva: "Aaaaaveam oooo problemăăă cu cu cu ficatul şi ăştia ăştia zzziceau că tratează fiicatul şi mm-am înscris cu fişa medicală".
"Ce zici, bătrâne?", m-a întrebat D.R. Popescu. "Să meargă sau să nu meargă la şedinţa de partid de la Craiova, unde îl vor da afară?" "Cred că nu trebuie să meargă. Mai bine să aştepte să cer eu audienţă la tovarăşul Ceauşescu. Marine, nu te lăsăm noi!" "E-e-e-ram cu-cu-cu fi-ficatul, o hepa-pa-patită mai veche şi..." "Marine, du-te la Bucureşti şi aşteaptă-mă!" D.R. Popescu a început, la rândul lui, bătălia pentru Sorescu, pe unde nici cu gândul nu gândeai. Aceeaşi fraternitate a manifestat-o el, marele scriitor al "Leului albastru", şi cu alţii ajunşi în situaţii grele, inclusiv cu mine. Nu voi uita niciodată ce protector şi lider de breaslă au avut scriitorii în D.R. Popescu.
Sorescu nu s-a dus la Craiova să fie decapitat. Am început, atunci, una dintre cele mai nebuneşti acţiuni de împotrivire şi salvare a valorilor, din multele în care m-am implicat. Mi se părea infernal să-l văd pe Sorescu, vlăguit şi lipsit de logică, mai ales că Ministerul Învăţământului dăduse ordin să fie rupte paginile consacrate lui din toate manualele. Am protestat şi am explicat. Nimeni nu voia să audă. Am ajuns la Bucureşti şi nu am putut fi primit imediat la Nicolae Ceauşescu. Am făcut, în continuare, în ţară, spectacole cu Cenaclul "Flacăra" şi în ele am rugat pe actorul Mihail Stan să recite Sorescu şi am recitat şi eu Sorescu şi i-am dedicat poezii pe care, între timp, le-am rătăcit. Ca un suprem omagiu şi protest, am organizat un spectacol al Cenaclului "Flacăra" în Bucureşti, în care l-am invitat pe Marin Sorescu şi acolo, pe scena din Parcul "23 August", ca o stafie s-a dus la microfon şi, în ovaţiile mulţimii, a recitat plângând, după ce-l lăudasem şi-l îmbrăţişasem, în plin moment de interdicţie. Trimis să mă urmărească şi să mă cenzureze, secretarul CC al UTC Vasile B. n-a putut să-şi părăsească totuşi condiţia de intelectual şi, în ciuda calificativelor de indisciplinat şi de anarhist pe care mi le-a pus, a părăsit, într-un târziu, emoţionat, locul ferit dintr-o căsuţă din fundul grădinii, de unde mă urmărea şi mă înregistra.
(Va urma)
Citește pe Antena3.ro
