Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (8)

M-am dus la Dimisianu în birou. Acest om îmi dădea atunci sentimentul reconfortant al echilibrului.
- Ce vorbeşti, bătrâne? Ce facem acum?
- Hai să mergem la domnul Stancu, am zis eu.
I-am dat un telefon şi lui Geo Dumitrescu. Era acasă. I-am spus ce s-a întâmplat. Mi-a cerut maşina şi ne-am dat întâlnire la preşedintele Uniunii.
- Ce e cu voi?
- Domnule Stancu, i-am răspuns, este o nenorocire, nu ne lasă nici să scriem despre "Reconstituirea".
- Cine nu vă lasă?
- Păi, ştiţi dumneavoastră.
- Ce-a zis?
- A zis că gata, să terminăm cu prostiile.
- Şi voi ce faceţi?
- Păi, am venit la dumneavoastră!
- Şi eu ce să fac?
- Să protestaţi!
- Ce vorbeşti, domnule, cum să protestez?
- Păi, nu sunteţi dumneavoastră preşedintele Uniunii Scriitorilor?
- Bă, uite ce-i, termină cu prostiile şi cu provocările! Doamnă Teohari, a rugat-o Zaharia Stancu, dă-mi te rog un pahar de ceai.
Se făcuse vânăt. Era umilit.
- Astâmpăraţi-vă, că ne bate partidul.
- Nu ne astâmpărăm, domnule Stancu. De ce să ne bată?
A luat ceaiul, l-a sorbit.
- Măi, dă-mi un pahar de ceai! Ce vor de la voi?
- Ce să vrea, domnule Stancu? Vor să nu avem păreri.
- Ha, ha, ha! De ce să nu aveţi păreri? Cine sunt ei, ce vor ei?
În cameră începuse să miroasă uşor a whisky. Nu era ceai în ceşcuţă. Era whisky. L-a cerut la telefon pe unul dintre făptaşi. Nu era în Bucureşti. A sunat la un adjunct al făptaşului.
- Cine eşti mă, tu?, i-a zis Zaharia Stancu, care până atunci numai cu "dumneavoastră" vorbea cu toţi. Nu vă e, mă, ruşine! Să nu mai daţi telefon la cabinetul preşedintelui Uniunii Scriitorilor să spuneţi prostii din astea.
Şi a trântit aparatul.
Dumitru Popescu nu era de găsit. În general, Zaharia Stancu avea o părere foarte bună despre Dumitru Popescu. Deşi nu era cel mai bun amic al lui Popescu şi deşi era obligat, şi el, să facă multe concesii şi, uneori, să fie aspru şi nedrept în cenzura care se exercita sub conducerea lui, el rămâne o figură foarte complexă şi consider că în orice judecare a lui nu trebuie să lipsească recunoaşterea marii lui valori spirituale. De om şi literat. În cazul "Reconstituirii", Dumitru Popescu a jucat un rol negativ însă. Cel puţin aşa ţin eu minte lucrurile.
Nefiind în Bucureşti Dumitru Popescu, am început să ne temem că avântul nostru va fi fracturat de o eventuală amânare a discuţiei din România literară.
Într-un târziu, a sunat un om al cărui nume era Pană Gheorghe, proaspăt secretar cu probleme organizatorice al partidului. Un om de bine, după cum avea să se arate.
- Tovarăşe Stancu, se auzea şi se presupunea din reacţiile lui Stancu. Vă rugăm să veniţi până la Comitetul Central.
- Nu vin, de ce să mai vin, nu mai vin nicăieri!
- Tovarăşe Stancu, vă invităm frumos şi călduros. Noi vă preţuim.
- Nu mă preţuiţi, nu aveţi de ce să mă preţuiţi! Nu vin decât dacă îi iau pe toţi cei de faţă!
- Cine sunt ei?
- Ce te interesează pe dumneata?
- Păi, trebuie să le facem bon!
- Nu le faceţi nici un bon!
- Poftiţi, tovarăşe Stancu, veniţi cu cine vreţi, a zis atunci Gheorghe Pană.
Şi noi ne-am ridicat să plecăm spre Comitetul Central...
M-am săturat. Ne-aţi luat tot
Am urcat cu toţii în maşini. Zaharia Stancu era foarte crispat. Îşi pusese acea faimoasă pălărie tare, care parcă îi bloca elasticitatea, îndeobşte remarcabilă, a întregii lui fiinţe. Avea un pardesiu negru şi părea hotărât să treacă prin orice zid. Nici măcar poetul Eugen Jebeleanu, cel niciodată liniştit, nu părea dispus să scoată o singură vorbă. Geo Dumitrescu fuma şi domina, prin inteligenţa lui superioară, şi acele împrejurări. Numai bietul conul Virgil Teodorescu mă mai certa din când în când cu vocea lui subţire: "Uite, mă, ce ai făcut! Ce-o să iasă acum? De ce l-ai montat pe Zaharie?".
Schimbam priviri cu Dimisianu când am ajuns la intrarea CC a Comitetului Central al PCR. E adevărat, aici totul părea aşezat pentru 1.000 de ani de pace. Nici o fisură, nici o scăpare, nici o slăbiciune în tot şi în toate. Acea senzaţie, în genere, leşinătoare, uneori reconfortantă, de putere absolută.
Nici chiar moartea nu părea capabilă să acţioneze împotriva acelei rânduieli, cu uşi grele de metal, cu maşini care se mişcau după un orar numai lor cunoscut, cu miliţieni care păreau a face o treabă de rutină, că, oricum, nimic nu ameninţa liniştea acelui sediu. Şi, în genere, micul nostru grup avea ceva aberant şi caraghios în el, mai ales că erau ani în care Nicolae Ceauşescu se bucura de o mare simpatie printre compatrioţi. Şi de o mare încredere: 1966-1970.
Nu ştiu care dintre noi a deschis uşa, dar ştiu că Zaharia Stancu i-a spus, în loc de bună seara, colonelului de la poartă: "M-am săturat". Nu şi-a scos nici pălăria, nu a schiţat nici un gest să-şi scoată pardesiul, pur şi simplu a spus: "M-am săturat". Ne-am continuat drumul, în ritmul pe care-l impunea el, spre cabinetul lui Gheorghe Pană.
Devenise imposibil să mai vorbim între noi. Nu ne temeam de nimic, dar furia lui Zaharia Stancu era prea sfântă ca să mai încapă în ea un comentariu zgomotos.
Era frumos Zaharia Stancu.
Era boier.
Avea stil şi impunea respect celor din jur.
Nu ştiu cum am ajuns în anticamera lui Pană, nici cum am intrat în biroul acestuia. Ştiu doar că la prima şi foarte amabila adresare a lui Pană, "Bine aţi venit, tovarăşe Stancu! Bine aţi venit, tovarăşi! Ce mai faceţi?", marele scriitor n-a schiţat nici un gest de salut, n-a întins mâna, n-a făcut nici măcar concesia de a se aşeza. A zis doar: "M-am săturat. Aşa ceva nu se mai poate. Ne-aţi luat tot".
- Poftiţi! Ce aţi spus?, a întrebat Pană, proaspăt venit, în acele săptămâni, la Bucureşti de la Judeţeana PCR Braşov.
- Ne-aţi luat tot. Absolut tot. Ne-aţi luat pământul, ne-aţi luat viaţa, ne-aţi luat tot. Acum ne-aţi luat şi dreptul să ne placă un film.
- Vai, tovarăşe Stancu, cum puteţi vorbi aşa?
- Da, da, aşa este. Ne-aţi luat tot. Acum nu mai avem voie nici să ne placă un film. Aţi hotărât voi că nu trebuie să ne placă un film.
- Dar cum puteţi, tovarăşe Stancu, să spuneţi asta?, a încercat din nou Gheorghe Pană să-l liniştească.
- Spun, pentru că aşa e.
- Dar noi vă preţuim, tovarăşe Stancu, sunteţi deputat, sunteţi membru al Comitetului central, sunteţi membru al Consiliului de Stat.
- Ca să tac. De-aia sunt ce sunt. Dar gata. N-am să mai tac. Sunt un ţăran de pe lunga, trista şi îngusta Vale a Călmăţuiului. Vin dintr-o lume de nefericiţi. Am făcut totul în viaţa mea ca să nu-mi fie ruşine.
- Aşezaţi-vă, vă rog.
- Nu mă aşez.
- Vă rog, staţi şi spuneţi, tovarăşe Stancu, ce v-a deranjat, ce v-a supărat?
- M-am săturat, nu mai suport. Până şi ca să ne placă un film trebuie să cerem părerea voastră, să fiţi voi de acord să ne placă nouă un film? Nu se mai poate aşa. Prea ne-aţi luat tot.

(Va urma)