Şcoala despre natură, paşaport pentru viitor 

Grija pentru un mediu curat, pentru un aer respirabil se învaţă şi la şcoală. Mai mult în alte ţări, mai puţin în România. Elevii înşişi spun că educaţia ecologică ar trebui introdusă în planul de învăţământ – paşaport pentru un viitor mai sănătos şi mai sigur. Cum ar trebui să fie structurate cursurile, cine ar trebui să le ţină, care ar fi abordarea unitară, la nivel naţional – iată întrebări la care am căutat răspunsuri

Consiliul Naţional al Elevilor a cerut în repetate rânduri instituţiilor publice ca educaţia pentru sustenabilitate să devină o prioritate naţională. Demersurile tinerilor din CNE au fost sprijinite de ONG-uri cu experienţă în iniţierea de traininguri eco în mediul şcolar - iar organizaţiile respective pot depune mărturie despre interesul mare pe care-l trezește acest gen de activităţi. 

Educaţia altfel

„E evident că avem nevoie de educaţie în domeniu, suntem oricum defazaţi faţă de ceea ce se întâmplă în lume”, spune Florin Stoican, preşedintele Asociaţiei Kogayon, prin care s-a înfiinţat Parcul Naţional Buila-Vânturariţa. Şi în această arie protejată, şi în Parcul Natural Văcăreşti, Florin a organizat programe educaţionale pentru mii de copii. Ştie că cei mici sunt dornici să descopere universul care-i înconjoară. 

„Depinde cum serveşti educaţia asta”, adaugă Florin. „Trebuie să aibă o formă atractivă, ca să nu fie percepută ca o obligaţie. Şi nu-i musai să fie făcută în şcoală: poţi să-i duci pe copii într-o grădină botanică, lângă un râu şi să-i implici în activităţi interesante”. Educaţie de mediu, continuă el, înseamnă şi plantarea unui copăcel, curăţarea unei zone murdare, dialogul cu un reprezentant al autorităţii dintr-o rezervaţie. 

Lecţie pentru adulţi

În special pentru copiii din mediul urban, educaţia în natură este extrem de atractivă şi de importantă. Alături de ghidul potrivit, descoperă lucruri pe lângă care ar trece fără să bage de seamă. 

Cel mai mult le place, spune Florin, să fie şi ei incluşi în „joc”: să numere câte specii sunt pe un metru pătrat de pajişte, să caute urme de animale. Iar ăsta e un mijloc de a-i educa şi pe cei mari: „Când un ţânc trage de mânecă un mitocan care aruncă gunoaie, asta are cu totul alt efect decât atenţionarea venită din partea unui adult”. 

Informaţie la obiect

Florin e tatăl a doi băieţi care învaţă în ciclul primar şi care au ore de educaţie pentru mediu. „Primesc însă informaţie la nivel general, prea puţin aplicată”, spune el. 

Au început să apară şi la noi, la fel ca afară, centre educaţionale ieşite din şablonul clasic al şcolii. „Ar trebui să avem mai multe astfel de centre, unde copiii să meargă cu clasa, să vorbească cu cercetătorii, să studieze la microscop, să folosească aplicaţii şi jocuri interactive”, spune Florin. „Locurile astea ar putea fi amenajate în zonele verzi din preajma marilor aglomerări urbane - cum e pădurea Băneasa, spre exemplu. Acolo, sub îndrumare, copiii ar putea face vizite interactive: ar putea scana QR Code-uri amplasate pe copaci, pentru afla mai multe despre specia respectivă, ar putea amenaja trasee tematice. Nimic impus, nimic plictisitor”. 

Mândrie locală

În şcolile din ţară, cunoştinţele de mediu ar putea începe cu ceva mult mai la îndemână: cu aprofundarea celor despre orizontul local. „Un profesor, indiferent de specializarea lui, bun cunoscător al regiunii, ar putea să-i înveţe pe elevi despre istoria oraşului sau comunei, despre râurile care curg pe-acolo, despre mănăstiri, legende, personalităţi”, spune Florin. Micuţii ar putea face descinderi periodice într-o zonă naturală interesantă din vecinătate, într-un parc naţional - iar asta le-ar consolida, în timp, sentimentul de apartenentă, de mândrie, de responsabilitate. 

Colaborare între instituţii

Ministerul Educaţiei, cel al Mediului, Agenţia Naţională pentru Arii Naturale Protejate, organizaţiile care se ocupă de gestionarea parcurilor şi rezervaţiilor sunt entităţile în măsură să elaboreze, împreună, un program de educaţie pentru natură. „Ministerul Educaţiei ar putea să facă un inventar al tuturor resurselor de educaţie informală centrate pe protecţia mediului - de la organizaţii şi asociaţii la şcoli cu programe inovatoare - , ar putea verifica gradul lor de acoperire şi ar putea opta mai întâi pentru soluţii locale, nu pentru o singură soluţie la scară naţională”, spune Florin. „Programe de tip Ranger Junior, pe care le-am dezvoltat şi noi şi care funcţionează excelent în ţări ca Statele Unite, ar putea fi extinse şi în România”.

Abordare interdisciplinară

La nivel internațional, există numeroase modele de implementare a educației ecologice în școli, arată reprezentanţii Consiliului Naţional al Elevilor – fie că e vorba de module de sine stătătoare, incluse în curriculă ca materii obligatorii, fie de abordări interdisciplinare structurate, în care diferite materii sunt studiate prin prisma dezvoltării sustenabile. CNE dă drept exemplu Italia, care a introdus în programa şcolară obligatorie, începând cu anul şcolar 2020-2021, tema schimbărilor climatice şi a dezvoltării durabile, sau a Noii Zeelande. „Alte state, precum Finlanda și Suedia, au integrat educația pentru mediu și sustenabilitate în școlile publice încă de acum patru decenii”, arată reprezentanţii CNE.

Recent, Asociaţia Act for Tomorrow şi Consiliul Naţional al Elevilor au organizat un EcoTraining online, la care s-au înscris peste 3.000 de elevi şi profesori. 

5.000 de copii au participat, gratuit, la programul de educaţie ecologică Ranger Junior al Parcului Naţional Buila-Vânturariţa.