Eroul român din Afganistan, Florinel Enache, omul care refuză zilnic moartea

Corespondenţă din Washington, D.C.
După un an petrecut  între patru pereţi ai camerei de spital, Florinel Enache, singurul erou triplu amputat al României, s-a aflat în prima zi de Paşte alături de o comunitate de români la o biserică ortodoxă din Maryland, Statele Unite.
Preotul bisericii, Părintele Dumitru Păun şi comunitatea de români l-au primit cu dragoste, apreciere şi solidaritate. Printre ei s-a aflat şi baschetbalistul român Ghiţă Mureşan.
A fost o întâlnire de necrezut pentru ambii români. Ghiţă i-a vorbit cu voce scăzută, cu emoţie şi dorinţa de a-l ajuta cu tot ce poate. Florinel i-a răspuns umil, cu mulţumire şi cu respect pentru omul pe care-l văzuse numai la televizor. Au dat mâna unul cu altul şi şi-au promis să se revadă.

Emoţionanta întâlnire cu marele Ghiţă
Şi Părintele Păun a fost emoţionat. Pentru el, e un miracol să-l vadă pe Florinel ieşind afară de pe porţile spitalului, după aproape un an de bătălii zilnice pentru supravieţuire. Pe timpul slujbei religioase de la a Doua Înviere, Ghiţă şi Florinel au stat unul lângă altul. Au cântat în acelaşi glas ”Hristos a Înviat”, au făcut semnul crucii după citirea Sfintei Scripturi şi au luat împărtăşanie. Pe cei doi Preotul Păun i-a numit eroi ai României în faţa întregii adunări de enoriaşi. Ghiţă este erou pentru că s-a luptat pentru România pe toate terenurile de baschet. Florinel este erou pentru că s-a luptat sub culorile României pe câmpul de bătălie. Ambii merită respectul şi aprecierea noastră, a spus preotul. Cu toate că este o congregaţie micuţă şi are nevoie de bani, preotul a hotărât că banii sunt mai importanţi pentru familia lui Florinel. A acordat toate donaţiile zilei militarului erou.

În locul în care minunile medicale sunt posibile
Un an a locuit într-o cameră de spital. O cameră de spital extrem de scumpă. Numai patul special în care a stat majoritatea orelor din zi şi din noapte costă peste 100 mii de dolari. Dar la americani banii nu contează atunci când se pot salva vieţile eroilor.  La Centrul Medical Militar Walter Reed din Bethesda, Maryland, tehnologia este de ultimă oră, iar specialiştii sunt printre cei mai buni din lume. Aici se fac, într-adevăr, minuni medicale. Aici sunt salvate vieţile militarilor aduşi mutilaţi din Afganistan. Părţile din corp pierdute sub foc în deşertul Afganistanului sunt înlocuite cu proteze bionice de ultimă generaţie. Aici iau naştere oamenii-roboţi. Şi tot aici se naşte şi speranţa, pentru unii. 
De minuni medicale a avut parte şi Florinel Enache. Una după alta, minunile care s-au numit mâinile doctorilor care i-au reparat corpul în ciuda tuturor adversităţilor. Însă picioare, Florinel, nu mai are. Şi nici braţul stâng.

Miracolul supravieţuirii
La 4 mai 2012, un dispozitiv improvizat i-a explodat în faţă. E un miracol că a supravieţuit. La spitalul Walter Reed doctorii a trebuit să ia o decizie extremă. Infecţia avansa extrem de repede în corp şi a trebuit să taie, şi să taie mult din picioare.
Florinel se luptă din spital mai mult decât a luptat vreodată în viaţa lui. În Afganistan inamicul era unul. Bine cunoscut. Acum însă e greu să desluşească cu cine se luptă.  Poate cu durerea să se obişnuiscă sau poate cu faptul greu de acceptat că s-a dus în Afganistan în speranţa să îşi ajute familia, şi s-a întors el însuşi o povară pentru ai lui.
Se luptă ca să  redevină independent. Soţia şi fiul lui nu au vrut ca el să plece în Afganistan, nu au vrut şi basta. Dar după 22 de ani de serviciu militar, Florinel Enache a vrut să experimenteze serviciul militar pe câmpul de luptă. I-a plăcut uniforma de mic şi şi-a dorit să devină militar. 
Acum regretă că s-a dus în Afganistan. În linişte, în suflet, o ştie bine. Regretă că nu a ascultat dorinţa familiei şi a plecat sperând să facă şi un ban în plus. Să-şi plătească banca, să ridice casă fiului, să ofere condiţii de viaţă mai bune soţiei, să poată şi ea să-şi cumpere o haină frumoasă când şi-o doreşte, la fel ca alte doamne.
El nu a mai fost despărţit de cei dragi niciodată. El şi micuţa lui familie la care ţine mai mult decât la sfinţi, au fost împreună de când s-au găsit.

FAMILIE, cu majuscule
Pe Lămâniţa, soţia lui slabă cât un fir de iarbă, cu tăria şi răbdarea unui munte, a cunoscut-o la bal. Aşa cum erau balurile în trecut, când veneau mamele cu fiicele lor să le prezinte peţitorilor. S-au cunoscut şi s-au iubit din prima. Iubiţi rămân şi astăzi, mai apropiaţi ca oricând şi recunoscători cerului că sunt din nou împreună. Şi se îmbrăţişează mai mult ca niciodată. De fiecare dată când îl ajută să se îmbrace, Lămâiţa îşi ia soţul în braţe, îi trage tricoul pe corpul lui în care se zbate o inimă încărcată, îl aşează din nouă în căruţ şi-i zâmbeşte.
Pe fiul lor l-au avut în urmă cu 20 de ani, şi, când vorbeşte despre el, Florinel lăcrimează.
Florinel epuizase trei luni de misiune în Afganistan când a trecut peste un dispozitiv exploxibil improvizat. E un moment la care nu vrea să se gândească. Nu dă vina pe nimeni, nu urăşte pe nimeni. E concentrat pe ceea ce este mai important acum: să devină independent. După accidentul din 4 mai 2012, Florinel nu a ştiut de el săptămâni întregi. Abia aici, în Statele Unite, a deschis ochii pentru prima dată după accident şi a văzut consecinţele.

Îşi imaginează mersul
A suferit zeci de operaţii complicate si multiple anestezii totale. Atât de multe, încât şi doctorii se miră cât au putut îndura trupul şi mintea lui. Chiar şi aşa, Florinel e puternic. În patul lui de la spital el nu pierde timpul. E ambiţios şi vrea să aibă picioare într-o bună zi. Seara se uită la televizor, la canalele româneşti, şi, întins pe pat, exersează mersul. Mişcă ce i-a mai rămas din picioare, stâng-drept ... stâng-drept ... îşi imaginează că merge pe picioarele lui. Nu vrea să uite cum se merge înainte.
Nimeni nu vrea să-i dea speranţă lui Florinel. Dar el nu se uită la nimeni. El ştie, în sufletul lui, că va merge din nou. Îi vede zilnic la Walter Reed pe militarii amputaţi întorşi din Afganistan. Au proteze cu toţii. Ori un picior, ori ambele, ori braţele .... Florinel nu le are, încă. I se spune că nu e pregătit. Că trebuie să se mai vindece. Că poate ...  cândva.

A înţeles dragostea
Cu fiecare zi care trece Florinel câştigă câte o nouă luptă. E triumful spiritului uman în faţa imposibilităţilor.
Şi a mai descoperit ceva Florinel. Din camera lui de spital, cu toate că nu a putut comunica foarte bine cu personalul medical, a înţeles dragostea, aprecierea şi respectul cu care sunt trataţi militarii răniţi întorşi de pe câmpul de luptă. Indiferent din ce ţară sunt. Ei sunt veterani de război, oameni care şi-au sacrificat viaţa şi familia pentru a lupta pentru o cauză. Că a fost o cauză dreaptă sau nu, istoria va decide. Pentru că lor, militarilor din linia întâi de apărare a unei ţări, nu li se permit multe drepturi. Dar unul singur tot trebuie să le fie asigurat de către orice popor care iubeşte democraţia, libertatea, independenţa: eroii trebuie respectaţi şi trataţi pe măsura sacrificiului lor.

Susţinere, inclusiv de la familia Obama
Aşa fac americanii. În camera de spital a lui Florinel sunt zeci de scrisori trimise de copiii americani, în care îi mulţumesc pentru sacrificiul în numele ţării lor. Preşedintele Barack Obama vizitează foarte des secţia militarilor răniţi de la Walter Reed, şi l-a vizitat şi pe Florinel de două ori. Prima Doamnă, Michelle Obama, a ţinut să-i mulţumească şi ea, personal.
La Fort Meade, sediul Agenţiei Naţionale pentru Securitate (NSA), cea mai importantă agenţie de securitate a americanilor, un steag a fost ridicat în timpul ceremoniei militare în onoarea lui Florinel Enache. La sfârşitul ceremoniei, steagul a fost împăturit şi trimis oficial lui Florinel, eroul român, alături de o scrisoare de recunoştinţă semnată de Comandantul agenţiei.

O oază de Românie
Comunitatea de români din Statele Unite şi alţi români din diaspora s-au implicat cât s-a putut pentru a-şi arăta solidaritatea faţă de eroul nostru. Unii au pregătit mâncăruri tradiţional româneşti şi le-au adus în camera lui de spital aproape zilnic, alţii l-au ajutat financiar, i-au instalat canalele TV în cameră, un lucru care i-a oferit lui Florinel o oază de Românie în mijlocul Americii. Toate aceste eforturi Florinel le-a ştiut şi le apreciază din toată inima. Nu îi este ruşine să fie ajutat. Este umil în faţa dragostei pe care o primeşte de la români pe care nu i-a cunoscut niciodată. 
Dacă îl întrebi cum se aşteaptă să fie primit în România, Florinel dă din umeri. Nici el nu ştie. Dar bănuieşte. Pentru că a văzut, de nenumărate ori, cum au fost primiţi colegii lui întorşi eroi. Nu este nevoie să descrie el cum sunt primiţi eroii acasă la noi. E destul să ne întrebăm câţi dintre noi pot numi unul singur, până la Florinel Enache.