Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Organizaţia Naţiunilor Unite a hotărât la 17 martie, printr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate, instituirea unei zone de interdicţie aeriană deasupra Libiei. Această decizie a fost motivată de dorinţa de a-i proteja pe contestatarii regimului colonelului Gaddafi concentraţi, cu precădere, în oraşul-port Benghazi şi care începuseră să fie vânaţi, la propriu, de avioanele forţelor aeriene libiene. Rezoluţia ONU trebuia să-l determine pe colonelul Gaddafi să îşi ţină avioanele la sol şi să înceteze operaţiunile represive împotriva civililor. Chiar dacă nu a fost prevăzută în mod expres intervenţia în Libia, ONU a stabilit "luarea tuturor măsurilor necesare" pentru punerea în practică a rezoluţiei. Cum forţele libiene nu au încetat operaţiunile împotriva civililor, acest lucru a determinat intrarea în luptă a avioanelor coaliţiei ad-hoc formate.
Zborurile de recunoaştere şi, apoi, raidurile începute de Franţa au fost făcute intempestiv tocmai pentru a limita pierderile de vieţi omeneşti printre locuitorii zonelor ieşite de sub influenţa regimului Gaddafi. În primul val au fost incluse avioanele Franţei şi Italiei, datorită poziţiei strategice foarte apropiate de ţărmurile libiene, lucru ce a putut face posibilă intervenţia imediată. Acestora li s-au adăugat avioanele britanice, pentru că Forţele Aeriene Regale au o mare experienţă în desfăşurarea operaţiunilor aeriene, avându-se în vedere recentele conflicte din Irak şi Afganistan. Prezenţa avioanelor trimise de unele ţări arabe are o importanţă mai ales simbolică. Totuşi, determinantă este prezenţa americană, SUA fiind singurele capabile să-şi coordoneze rapid o prezenţă operaţională relevantă în regiune. 
Acest lucru a fost uşor de observat după ce Marina SUA a lansat acele atacuri cu rachete Tomahawk. Ţintele vizate de avioanele şi rachetele coaliţiei internaţionale sunt, în primul rând, centrele de comandă ale Armatei libiene, sistemele de apărare aeriană, de transmisiuni şi radar, bazele militare, aeroporturile, depozitele de muniţii şi de alte materiale militare, avioanele, hangarele şi orice mijloace de ripostă importante ale regimului de la Tripoli. Astfel, spaţiul aerian al Libiei este în acest moment supravegheat de aeronave-radar AWACS, al căror rol este acela de a detecta orice activitate ostilă libiană şi de a direcţiona loviturile aeriene ale forţei internaţionale. Această presiune tot mai mare pusă pe trupele libiene ar trebui să determine neutralizarea lor, demoralizarea şi, astfel, încetarea ostilităţilor împotriva populaţiei revoltate şi, poate, chiar trădarea lui Gaddafi.
Pe de altă parte, forţele fidele colonelului Gaddafi par să se fi aşteptat la aceste reacţii internaţionale, care intră, de altfel, în regulile de angajare obişnuite, dovadă fiind apariţia manifestanţilor pro-Gaddafi exact în locurile vizate ca ţinte. În acelaşi timp, este de aşteptat ca forţele libiene să-şi fi mascat centre alternative de comandă în obiective civile, precum şcoli şi spitale. Lovirea acestora de avioanele coaliţiei şi care, bineînţeles, ar provoca victime printre civili este un motiv excelent de propagandă pentru Gaddafi. Apoi, forţele fidele lui mizează pe acţiuni terestre, punctuale, în grupe mici şi specializate în războiul de gherilă. În acest mod se explică apariţia tot mai accentuată a lunetiştilor, care provoacă, pe lângă pierderi, panică. Acest mod de a purta operaţiuni al forţelor libiene se vrea a fi şi un avertisment adresat coaliţiei internaţionale, în cazul în care va decide să intervină terestru.
Citește pe Antena3.ro
