Turcia, cel mai periculos aliat al SUA?

În cel mai recent episod al acestei percepții paradoxale, conducerea de la Ankara a refuzat tranzitul a două nave britanice de vânătoare de mine, care ar fi dezactivat capcanele maritime întinse de ruși și ar fi ajutat astfel transportul de cereale ucrainene. Anul trecut, Turcia a iritat Occidentul până peste măsură, impunând o blocadă a petrolierelor în strâmtorile sale.

Turcia a aderat la NATO în 1952. Plasată la intersecția Europei cu Asia, între trei mări, această putere regională joacă un rol extrem de influent pentru mai multe civilizații și este unul dintre puținii aliați musulmani ai Americii.

Din 1955, forțele aeriene americane folosesc o bază aeriană în Turcia, la Incirlik, de unde efectuează misiuni militare și de spionaj esențiale pentru contracararea amenințărilor din partea Rusiei, Iranului și a unor grupări teroriste din Orientul Mijlociu.

Cu toate acestea, într-un moment crucial pentru extinderea NATO spre nordul Europei, prin includerea Finlandei și a Suediei, Turcia a ridicat obiecții și a încercat să își folosească dreptul de veto în vederea obținerii unor concesii din partea Occidentului, cum ar fi adoptarea unor măsuri radicale împotriva unor presupuși teroriști kurzi și ridicarea restricțiilor privind exporturile militare - inclusiv a avioanelor de luptă F-16 și F-35 - din Statele Unite.

Țară relativ săracă, Turcia se bazează pe petrolul rusesc ieftin, pe care încearcă să îl cumpere cu o reducere de 25%, să îl rafineze și să îl reexporte apoi pe post de combustibil de origine turcă, la prețul pieței.

Strategia Ankarei dezvăluie faptul că relația dintre Rusia și Turcia este deja extrem de apropiată. Din această perspectivă, numeroși lideri ai NATO se tem că, dacă turcii ar primi acces la avioanele F-35, extrem de performante, una dintre tehnologiile-cheie ale SUA și ale blocului militar transatlantic ar ajunge în mâinile rușilor, care ar putea să o vândă ulterior și chinezilor.

În opinia unor analiști politici și militari de la Washington, Ankara crede că profită de pe urma jocului său dublu, precum și a utilizării, în propriul beneficiu, a problemelor globale.

Dacă toate țările NATO ar face acest lucru, susțin aceleași voci, alianța ar deveni nefuncțională și ar înceta să se mai interpună între țările democratice și o „axă a răului”, tot mai puternică, din care fac parte state precum Rusia, China, Iran și Coreea de Nord.

Reacții contradictorii

Lucrurile nu au stat însă întotdeauna așa. De-a lungul timpului, Ankara s-a dovedit o importantă forță de moderație în disputele cu alte state și actori musulmani, inclusiv în Afganistan, unde a trimis trupe în cadrul contingentelor NATO.

Chiar și recent, la sfârșitul lunii decembrie, guvernul turc a anunțat arestarea a 189 de persoane, asupra cărora planează bănuieli că ar avea legături cu teroriștii din gruparea Stat Islamic.

Dar, după atacurile din 7 octombrie asupra Israelului, marele aliat al SUA din Orientul Mijlociu, Turcia a susținut Hamas. Liderii grupării teroriste, pe care președintele turc, Recep Tayyip Erdogan, îi numește „luptători pentru libertate”, pot acționa relativ liber în Turcia.

Israelul a anunțat că intenționează să vâneze agenți Hamas în întreaga lume, inclusiv pe teritoriul turcesc. A urmat arestarea, de către guvernul de la Ankara, a 33 de persoane, cu presupuse legături cu serviciile de informații israeliene.

Probleme enorme

PIB-ul Turciei a crescut spectaculos, de la 202 miliarde de dolari în 2001, la 958 miliarde de dolari în 2013. De atunci, însă, economia a stagnat. PIB-ul pe cap de locuitor a scăzut cu 15 %.

În replică la situația economică dezolantă, guvernul pare să tipărească bani, inclusiv pentru proiecte de construcții presupus corupte. Inflația se situează acum la un nivel fără precedent, de 65 %, iar majoritatea muncitorilor turci câștigă lunar mai puțin de 300 de dolari.

Una dintre principalele cauze ale problemei este chiar conducerea autocratică a lui Erdogan, care dictează măsurile economice și care este unul dintre favoriții Arabiei Saudită, Qatarului și Emiratelor Arabe Unite, fiind perceput de toate aceste state ca o contrapondere islamistă la influența occidentală și laicitate.

Erdogan a folosit puciul eșuat, din iulie 2016, drept pretext pentru a declanșa o represiune amplă asupra societății civile și pentru a-și consolida regimul autocratic. În condițiile în care zeci de mii de profesori, polițiști și alți funcționari publici din opoziție au fost concediați și peste 100 de instituții de presă au fost închise, autocenzura a devenit o normă.

Erdogan este acum încurajat să își extindă atacurile interne și asupra Curții Constituționale a Turciei, a cărei putere dorește să o restrângă.

Politicile naționaliste și autoritarismul liderului de la Ankara îi oferă acestuia scuze pentru a-și trăda aliații.

„În ciuda faptului că a demonstrat de nenumărate ori că nu este un aliat de încredere, Turcia continuă să primească arme americane în valoare de milioane de dolari, pentru a cumpăra o loialitate pe care s-a dovedit că nu este dispusă să o arate.”, se arată într-un articol al experților de la Institutul Cato, un grup de reflecție cu sediul la Washington.

Din această perspectivă, deși SUA iau în calcul vânzarea de avioane de vânătoare F-16 pentru armata turcă, în schimbul ratificării aderării Suediei la NATO de către parlamentul de la Ankara, livrarea de aparate de zbor F-35 pare, cel puțin deocamdată, o opțiune exclusă de administrația de la Washington.

Mai mult, criticii lui Erdogan din Congresul SUA ar vrea creșterea tarifelor vamale și sancțiuni comerciale impuse Turciei, pentru a determina Ankara să sprijine mult mai mult democrația, America și pe cei mai apropiați aliați ai SUA.