Votul şi americanii. Cum am ajutat eu mii de oameni să voteze

Corespondenţă de la Washington, D.C.
Când am fost întrebată dacă doresc să-mi servesc ţara în funcţia de ofiţer electoral, nu am ezitat nici o clipă. Mi s-au promis între 100 şi 150 de dolari pentru o zi de muncă, însă după ce am fost confruntată cu un teanc de documente ce trebuia completate şi trimise Fiscului, am renunţat bucuroasă la bani. Plus, nu atât datoria civică sau patriotismul m-au determinat, cât curiozitatea. Aveam să votez pentru prima dată la alegerile prezidenţiale americane, un moment unic de nedescris. Aşa am decis să învăţ totul despre vot, la prima mână şi din proprie experinţă.

Instruirea
Oficialii locali tratează voluntarii ca pe nişte sfinţi. Înainte de ziua alegerilor am fost chemaţi pentru instruire la un centru local. Timp de 3 ore am învăţat totul despre legile electorale, cum să ne purtăm cu persoanele cu handicap, cum să pregătim alegătorii care nu au mai votat, cum să operăm baza de date computerizată şi scannerele, ce documente sunt acceptate, cum să administrăm anumite probleme unice, procedura de deschidere/închidere a secţiei de vot. Şi câte şi mai câte. Am învăţat atât de multe, încât, în momentul în care am ieşit pe uşă, am uitat totul.

În seara de dinaintea alegerilor am fost chemaţi să amenajăm secţia de vot cu mobilier, computere, o maşina de vot electronic şi cele 20 de separeuri unde aveau să voteze oamenii. A doua zi ne-am prezentat cu toţii, 18 la număr, la ora 4:45 dimineaţă. De acasă şi până la secţia de vot am înjurat ca un birjar, nu doar pentru că dormisem doar două ore, dar hainele mi se păreau incomode şi iritante, nu avusesem timp să-mi beau cafeaua şi afară era un frig de simţeam cum îmi crapă coastele.

Tocmai când mă pregăteam să deschid uşa secţiei de vot cu piciorul şi să blestem ziua când m-am oferit voluntar, în stânga am observat un grup de vreo 10 oameni bătătorind asfaltul sub bocancii. ”Nu vă lasă să intraţi?” am întrebat, suspectând că sunt colegii mei de secţie. Era întuneric, ora 4:30. ”Nu. Noi suntem aici ca să votăm”, mi-au răspuns vreo doi dintre ei. M-am uitat în jur să văd dacă nu sunt camere de filmat, jurnalişti, ceva. Nu puteam să îmi imaginez de ce s-ar trezi oamenii aşa devreme să aştepte în fig ca să voteze. Dar nimic. Beznă şi pustiu în jur.

Jurământul
În secţia de vot, colegii care ajunseseră înainte deja deschiseseră pachetele de buletine de vot şi le numerotau. Computerele erau pregătite. După ce a ajuns şi ultimul voluntar, şeful secţiei ne-a administrat jurământul după care am dat cu semnătura. Ne-am pus insignele cu nume în piept şi am trecut la treabă. În aproximativ o oră aveam să deschidem larg uşile şi să începem maratonul electoral.

În jumătate de oră, coada în faţa uşii s-a lungit pe două străzi şi în jurul unui bloc. Până am deschis uşile, numărul oamenilor stând la coadă era de ordinul câtorva sute. Poştaşi, oameni de serviciu, angajaţi ai Pentagonului, învăţători, şantierişti, îţi puteai da seama unde lucrează după uniforma pe care o purtau. Abia atunci începusem să înţeleg că americanii nu se joacă atunci când vine vorba de vot. Pentru aceştia care s-au trezit cu noaptea-n cap ca să stea la rând în frig, nu pentru a primi, ci pentru a da, votul nu este un drept. Ci o datorie.

Datoria mea a fost să instruiesc oamenii înainte de vot, ce fel de documente trebuie să pregătească, cum să bifeze buletinele de vot, ce este permis şi ce nu este permis în interiorul secţiei. Cel mai greu mi-a fost să conving oamenii să-şi închidă telefoanele. De parcă aveau feţele lipite cu superglue de displaiurile albastre.

Încăpăţânarea
După două ore şi jumătate de activitate am fost gata să renunţ. Spatele mi se rupea în două de durere. Valul de oameni era interminabil, coada afară se lungea din ce în ce mai mult. Oameni de toate vârstele, femei cu copii în cărucioare, gravide, americani, arabi, indieni, francezi, etiopieni, ruşi. Înţepeniţi de frig şi dârji. Am ieşit afară să aduc în faţă câteva femei cu copii mici. Unele au acceptat, dar altele mi-au mulţumit şi au spus că nu, că ele vor să aştepte la coadă aşa cum aşteaptă toată lumea.

Am încercat să aduc un bătrânel, un domn alb la faţă de frig, de ziceai că nu i-a mai rămas nici un gram de sânge lichid în vene. Omul a încercat să se opună, s-a uitat ruşinos la cei din jurul său şi a insistat că aşteaptă. ”Am aşteptat în frig două ore, mai pot aştepta încă o oră,” mi-a spus. Am insistat până a acceptat. Nu de alta, dar mă şi vedeam responsabilă de viaţa lui. ”Am 90 de ani,” mi-a spus cu mândrie. 

Au aşteptat şi câte trei ore în frig. Iar când au ajuns în sfârşit în interiorul secţiei de vot, oamenii încă mai aveau puterea de a glumi. Erau bucuroşi că vor apuca să voteze. ”Obama!” se auzea pe ici, pe colo. Alţii afişau tricouri cu numele lui Mitt Romney, dar nu s-a luat nimeni de gât sau de ceartă. Un domn de origine iraniană – mi-a spus el - era gata-gata să plece din cauză că trebuia să ajungă la serviciu. Nu mai putea aştepta 20 de minute cât i-ar fi luat să ajungă în faţa cozii. Când era gata să deschidă uşa şi să plece mi-am dat seama că nu e normal. Omul a aşteptat două ore la coadă. Evident, pentru el era important să voteze. Aşa că l-am întors din drum şi l-am dus direct în faţă. Iranianul-american a votat.

Pentru aproximativ 8 ore am primit oameni în secţie, am asistat cu votul la trotuar (pentru cei cu handicap cărora le este greu să iasă din maşină, legea permite votul în afara secţiei, atât timp cât sunt prezenţi doi oficiali care să semneze), am explicat cum se va derula procesul electoral în interior, am răspuns la cele mai bizare întrebări şi am glumit. Totul a fost pe bază de respect şi apreciere reciproce. Mulţi dintre ei mi-au mulţumit pentru voluntariat. Mi-au vorbit în rusă după ce mi-au studiat numele. O doamnă mi-a vorbit direct în franceză. ”Am auzit accentul şi mi-am dat seama că neapărat  vorbeşti franceză,” mi-a spus ea. M-au intrebat de nume, şi de ce îmi lipseşte ”c”-ul din ”Mihaela” ... m-au întrebat despre ţara mea de origine şi mi-au transmis, din nou, mulţumiri peste mulţumiri pentru munca mea din ziua alegerilor.

Super-om
Abia pe la ora 16:00, când începusem să-mi pierd vocea şi picioarele să-mi tremure de oboseală, o colegă mi-a preluat datoria. Am avut pauză de 20 de minute. Am mâncat o mână de migdale, le-am înghiţit pentru că nu am avut răbdarea să le mestec, am băut o sticlă de apă şi o ceaşcă de cafea şi, în 10 minute, m-am întors din nou la treabă. Când te uiţi în jur şi ai o secţie de vot plină până la refuz cu oameni nu poţi sta relaxat. Îţi trece şi de foame, şi de sete. Chiar şi gândul de toaletă îţi dispare. Eşti super-om. 

Pentru restul zilei m-am instalat la unul dintre computere, unde am verificat identitatea alegătorilor. Prima dată le ceri un act de identitate. Spre surprinderea mea, nu am văzut nici unul cu factura de la întreţinere. Apoi le ceri să rostească cu glas tare numele. Este o măsură de siguranţă, cred. După ce îţi rostesc numele, le ceri să-ţi spună adresa  completă la care locuiesc. Dacă numele şi adresa corespund cu cele din baza de date, atunci omul e liber la vot. Le dai un cartonaş galben pe care scrie ”alegător verificat” şi pe care îl vor schimba pe un bulein de vot. După ce au votat vor merge la unul din cele două scannere şi vor introduce buletinul de vot şi vor primi stickerul ”I Voted.”

Foc continuu
Până pe la ora 6 seara a fost foc continuu de alegători. Abia după 6, cu o oră înaintea închiderii, am avut primul moment din zi în care nu s-a aflat nici un alegător la rând. Computerul indica faptul că, dintre cei 3.800 de alegători înregistraţi să voteze la această secţie, 2.000 votaseră deja. Un buletin de vot înregistrat la fiecare 20 de secunde pentru 12 ore non-stop.

Colegii mi-au spus că nu au văzut niciodată o coadă aşa de mare cu o oră înaintea deschiderii. Entuziasmul electoratului a fost fantastic în acest cartier din oraşul Alexandria, unde 63% dintre cei cu drept de vot şi-au exercitat datoria civică. 

Dacă au fost nereguli, acestea au fost produse de susţinătorii partidelor politice de afară. ”Doamnă, m-a întrebat o alegătoare, dacă votez Partidul Democrat pentru preşedinte, trebuie neapărat să votez cu Partidul Democrat pe tot buletinul de vot?” Doamna părea timidă şi ruşinată de neştiinţa ei, totuşi îngrijorată atât încât să rişte să se facă de râs în faţa celorlalţi, dar măcar să ştie răspunsul la întrebarea ei. Ca oficial electoral nu ai voie să vorbeşti despre partidele politice. A trebuit să-i explic în aşa fel încât să nu mă implic politic, dar femeia şi-a înţeles drepturile. Alţii care primiseră fluturaşi de la reprezentanţii Partidului Republican înţeleseseră că ”legal” este să voteze aşa cum scrie în propaganda respectivă. La fel şi cu cei care primiseră propagandă de la democraţi.

Dacă am un lucru pe care l-aş denunţa drept nepotrivit, acesta este faptul că propagandiştilor li se permite să împartă materiale electorale şi să influenţeze alegătorii mult prea aproape de secţia de vot. La numai 10-15 metri distanţă. Şi, din păcate, am văzut destui alegători care au confundat propagandiştii electorali cu oficiali secţiei electorale şi au votat aşa cum li s-a spus. Din fericire, au fost cazuri izolate.

La ora 7 seara, când secţiile de vot s-au închis oficial, am închis şi noi uşile. Abia atunci începusem să simt că am puls, încă. Am aplaudat, am chiuit şi am sărit în sus de bucurie. Noroc că şeful de secţie şi-a păstrat calmul. ”Oameni buni, mai avem doi alegători care încearcă să voteze, păstraţi liniştea,” ne-a spus. Când ultimul alegător a ieşit pe uşă am încuiat cu cheia şi am trecut la numărătoare. Din fericire, am avut scannerele şi a fost un proces uşor. Observatorii republicani şi democraţi, care au fost prezenţi în secţia de vot pe tot parcursul zilei, au asistat la proces. La ora 10 aveam să sigilăm totul din nou şi să stingem luminile. Barack Obama reuşise din nou. Oricât de mare ar fi dezamăgirea unora, nu poate triumfa peste faptul că votul, în America, rămâne o datorie civică respectată cu sfinţie, efectuată cu devotament.