Ce înseamnă Jurnalul Naţional pentru tine?

Jurnalul Naţional împlineşte 15 ani de viaţă. Am avut viaţă frumoasă alături de voi, am crescut împreună cu voi şi, dacă ne privim în ochi unii pe alţii, băgăm de seamă c-am şi îmbătrînit un pic împreună. Şi ne-am păstrat totuşi ştrengăria asta inconfundabilă şi nerepetabilă a vîrstei de 15 ani. Să nu luăm aşadar în calcul nici bruma de la tîmple, nici cutele din colţul ochilor, ci luminiţele din priviri.

Dragii noştri cititori,
Jurnalul Naţional împlineşte 15 ani de viaţă. Am avut viaţă frumoasă alături de voi, am crescut împreună cu voi şi, dacă ne privim în ochi unii pe alţii, băgăm de seamă c-am şi îmbătrînit un pic împreună. Şi ne-am păstrat totuşi ştrengăria asta inconfundabilă şi nerepetabilă a vîrstei de 15 ani. Să nu luăm aşadar în calcul nici bruma de la tîmple, nici cutele din colţul ochilor, ci luminiţele din priviri.
Răsfoind colecţia ziarului, de cînd era el micuţ-micuţ şi pînă azi, cînd are vreo şapte ziare într-unul singur, realizăm şi noi cîte s-au schimbat în ţară şi în lume, în noi şi în jurul nostru de cînd am pornit la drum. În 15 ani, familia noastră a crescut fără încetare. Ne sărbătorim ziua de naştere şi, fiindcă ne şade bine să ne mai privim în oglindă, măcar la ceas aniversar, vă invităm pe voi, cititorii, mai vechi sau mai proaspeţi membri ai familiei noastre, să ne spuneţi: Ce înseamnă pentru voi Jurnalul Naţional?
O puteţi face astfel:
Prin poştă – pe adresa Jurnalul Naţional, Piaţa Presei Libere nr. 1, intrarea D, etaj 8, Sector 1, Bucureşti;
Pe mail – pe adresa jurnalul15ani@jurnalul.ro.
Prin fax, la numărul 021-318.20.35.
Prin SMS, la numărul 0755-15.15.15.
Scrieţi-ne şi vă veţi citi!
De azi veţi privi ziarul favorit şi prin ochii noştri. Redactorii Jurnalului Naţional au ales să vă povestească despre ei înşişi şi despre voi, răspunzînd întrebării "Ce înseamnă Jurnalul Naţional pentru tine?".

Plumbul, ca un drog

• Dan Constantin

Cînd am intrat prima dată într-o tipografie – sînt 50 de ani de atunci – m-a izbit un miros iute, penetrant care mi-a prins fruntea ca într-o menghină. Simţurile mele de copil erau copleşite, subjugate, aşa că în fiecare recreaţie mare dădeam o fugă pînă vizavi de şcoală, la tipografie, să-mi iau raţia de drog. Devenisem dependent nu doar de mirosul de plumb, ci eram fascinat de munca zeţarilor care culegeau textele literă cu literă, cu o rapiditate uluitoare. Primeam de la prietenii mei tipografi ziarul pe care îl citeau călărăşenii: Zori Noi. Eram mîndru, fremătam de emoţie pentru că ştiam cu cîteva ore înainte ce vor citi oamenii. Atunci, în 1958, drumul meu în viaţă pornise sub imperiul primelor semne ale saturnismului  şi îmi intrase în cap că voi fi ziarist, vis împlinit prin hazard, după ce lucrasem doi ani în timpul Politehnicii la "ING" – revista studenţilor.
Faţă de mulţi, mulţi dintre colegii mei de la Jurnalul Naţional, echipă în care am intrat în 1998, descoperisem farmecul scrisului la ziar şi rigorile acestei meserii pe cînd ei nu se născuseră. Era a treia redacţie în care lucram – după Scînteia şi Informaţia Bucureştiului, devenită la 22 decembrie Libertatea, primul ziar al revoluţiei – şi ambiţia patronatului de a avea un cotidian lider naţional m-a convins să încerc încă o dată performanţa.
Formula editorială de acum a Jurnalului Naţional, dar şi cea managerială arată că succesul unei publicaţii se naşte nu doar după o muncă perseverentă. Dacă aceasta ar fi condiţia suficientă, angajezi o trupă de redactori harnici, cu picioare zdravene, punctuali la venire. Reţeta succesului înseamnă cu mult mai mult şi, dacă ar fi o formulă standard pentru ea, atunci se va produce inflaţia de  lideri de piaţă.
Sînt de multe ori întrebat cum aţi reuşit? Fiecare dintre cei care au contribuit la poziţia respectată şi invidiată a Jurnalului Naţional la 15 ani are explicaţia lui, "reţeta" lui. Privite şi judecate la rece, toate aceste opinii sînt valabile, dar ansamblul este armonizat de o alchimie fină, inexplicabilă şi greu de reprodus. Cei care au plecat din echipa Jurnalului n-au putut să facă transplantul reţetei, să cloneze succesul sub alte titluri.
Pe mine mă urmăreşte şi acum, după 50 de ani, mirosul acela iute al plumbului care ducea ideea ziaristului spre cititor.
Acest cvasidrog mă scoate şi acum din oboseala şi rutina care învăluie parşiv, cu trecerea anilor, profesia scrisului.
La Jurnalul există încă acest duh al tiparului în plumb, o metaforă pe care însă puţini o înţeleg. Misterul şi secretul ei se transmit doar celor aleşi care rezistă cel puţin 15 ani.

Gazeta zilei

• Marian Nazat

Jumătate din fiinţa mea s-a întrupat din ţărîna Islazului, şi din aceeaşi pulbere miraculoasă e plămădit, tot pe atît, şi Marius Tucă. Şi bucăţile astea de carne şi simţire, nici rurale şi nici urbane pe de-a-ntregul, s-au întîlnit la Jurnalul Naţional acum vreo trei ani. De atunci, săptămînă de săptămînă povestesc despre mine, despre tine ori despre noi toţi, laolaltă. Despre România şi Românica, basmul şi blestemul nostru deopotrivă. Uneori cu inspiraţie, alteori cu stîngăcie, însă întotdeauna cu sinceritate. M-am apucat să scriu la ziar cînd am dezbrăcat roba strîmtă de procuror, prin 1997. Ieşirea din rolul  de anchetator, producîndu-se pe negîndite, fără premeditare, m-a zguduit sufleteşte într-atît  încît am amuţit o clipă. O clipă ce mi s-a părut nesfîrşită şi nimicitoare, şi-n lăuntrul acestei tăceri mistuitoare am descoperit plăcerea de a scrie. Trebuia să înlocuiesc pasiunea tinereţii justiţiare cu altceva. Cu ceva care să mă echilibreze pe dinlăuntru cu o altă pasiune, măcar la fel de intensă. Scrisul ca exorcizare, vasăzică. Aşa mi-am adus aminte că odinioară visasem să mă joc cu metaforele asemenea lui Ioan Chirilă, să fac cronică sportivă adicătelea. Am mîzgălit niscaiva "tablete", deloc sportive, şi i le-am oferit maestrului Ion Cristoiu, de care destinul profesional mă apropiase la un moment dat. Omului acesta, apreciat şi criticat în egală măsură, eu îi sînt recunoscător necondiţionat. Recunoştinţa nu se scrijeleşte niciodată pe granit, dar gîndurile mele de mulţumire n-au obosit încă.
S-a întîmplat să ne regăsim apoi la Jurnalul Naţional, unde mai nou împărţim pagina a doua. O vecinătate la care, nu demult, n-am sperat, ca şi la cea cu Tudor Octavian ori Lucian Avramescu de altfel, condeie măiastre ale gazetăriei neaoşe.
Echipa de la Jurnal m-a acceptat în ciuda statutului meu de "venetic", pentru că eu vin din afara presei, sînt insul care-şi trimite la redacţie un eseu şi atît, cu o punctualitate nedîmboviţeană. O echipă pe care doar o intuiesc, o întrezăresc din paginile gazetei, din bogăţia şi suflul lor aparte. Echipa asta înseamnă pentru mine Gabriela Antoniu, căci ea este cititoarea dintîi a frămîntărilor mele publicistice, puntea către ziarul al cărui condeier am tînjit să fiu deunăzi. Şi pe puntea asta transmit opinii culturale, sociale şi politice, sau pamflete, adesea nedrepte, ori aleanuri dintr-o copilărie fabuloasă, ca orice copilărie scăpată de chingile de beton ale oraşului.
În urmă cu circa 14 ani, la vîrsta de lapte a cotidianului aniversat în vara abia urnită, colectivul redacţional al vechiului ziar mă  declara "omul zilei", sub o fotografie pe care o păstrez în birou ca pe un talisman drag. De la o vreme, Jurnalul Naţional a ajuns la vîrf şi de aceea îl declar "gazeta zilei".
Cît mai mulţi ani în frunte, Jurnalule!

De ce iubesc Jurnalul?

• Ruxandra Predescu

Iubesc Jurnalul, pentru că are suflet mişto şi nu se sfieşte să spună lucrurilor pe nume. Pentru că arată bine, aşa, natural, fără să-ţi dai seama că sînt zeci de oameni care trudesc pentru asta. Pentru că nu ia suplimente, ci le oferă gratuit şi pentru că are Ediţii de Colecţie pe care le citeşti şi le asculţi. Pentru că locuieşte la etajele 8 şi 9 ale Casei Presei şi de sus, de la el, se vede verdele Bucureştilor şi traficul de pe Kisseleff.
Pentru că avem porumbei şi alte zburătoare prin birouri, şi ni s-a părut atît de frumos încît am făcut un cap de ziar cu treaba asta. Pentru că altă dată am avut pe prima pagină un anunţ spectaculos în care se preciza simplu: "A venit toamna", în aşa fel încît să nu mai trecem pe lîngă frunzele ruginii. Pentru că nici unul dintre colegii mei nu e complet sănătos la cap, dar e o nebunie colectivă şi asumată. Pentru că mă enervează Molovata la fiecare final de an, cînd facem expoziţia şi albumul de fotografie, dar ambele ne ies din ce în ce mai bine. Pentru că sîntem diferiţi.
Pentru că mă face să umblu de nebună prin ţară, în Caravane şi Croaziere, să pun bannere şi afişe, să povestesc altora de el şi să mă îndrăgostesc. Pentru că Bebe de la DTP îmi zice "Coşmarule!" cînd mă vede, dar mă ceartă dacă aude că iar nu m-am dus la dentist. Pentru că e Numărul Unu şi mă face să fiu mîndră de fiecare dată cînd ne iese cîte o năzbîtie muncită pînă la epuizare. Pentru că nu mă lasă să plec în concediu decît cu porţie de cîteva zile, mobil şi conexiune la net, iar cînd am fost în medical s-a întîmplat să mă prindă dimineaţa lucrînd la un proiect. Pentru că de ziua mea m-am plimbat prin birouri pe role şi pentru că pot să vin la serviciu şi în pantaloni scurţi cu tenişi, şi în rochie de mătase cu tocuri de 10 centimetri.
Pentru că Tucă e un caracalean perfect capabil să te enerveze pînă la lacrimi şi, după o secundă, să-ţi topească sufletul şi să-l facă lingou. Pentru că MC, preocupat de Tarafuri şi Fanfare, era să uite că fetiţa lui are olimpiadă la matematică sîmbătă, iar şedinţele noastre săptămînale ar putea fi material de sitcom. Pentru că Stoian ştie pe de rost versurile de la FolkYou! şi-a adunat pahare şi sticle de plastic de pe plajă cot la cot cu restul echipei.
Pentru că toate spoturile, evenimentele şi machetele nu se fac singure, iar Jurnalul mobil o să înghită mii de kilometri ca să ajungă peste tot. Pentru că fiecare cuvînt e ales cu atenţie, gîndit, cîntărit, căutat la semne, rostogolit, tipărit, bun de citit. Pentru că are încredere în mine şi mă lasă să fac FolkYou! şi Ediţii de Colecţie cu rock cenzurat şi pentru că îşi adjudecă, de trei ani, trofeul pentru "Cel mai de încredere cotidian".
Pentru că Tudosiei nu ştie clar cînd a apărut Luca şi într-o zi a fost aşa de obosit încît a aţipit pe scaun la birou. Pentru că Pisi şi Pisişor şi alţii şi altele, oamenii din jur, dar şi ceilalţi, pe care-i tolerez. Pentru că se duce noaptea să caute Copii Dispăruţi şi face campanii de suflet, cu suflet. Pentru că de doi ani jumate am devenit şi mai workaholică decît eram, uneori uit să mănînc, dar toate astea nu mă deranjează, pentru că-mi place teribil ce fac. Pentru că Mircea Cărtărescu scrie la alt ziar, dar tot noi sîntem lideri de audienţă.
De ce iubesc Jurnalul? Pentru că mă face să rîd, să plîng, să am fluturi în stomac şi vise ce par nebune pînă cînd se împlinesc şi chiar după ce se împlinesc, pentru "Vă iubesc, doamnă!" (sic!) şi pentru că a organizat primul concert al lui Costel Busuioc la Ateneul Român! Pentru că pot să fiu şi Ilinca Dima şi Ruxandra PRedescu, şi ziarist şi piarist, şi om şi director, şi subaltern şi coleg, şi prieten şi, mai presus de toate, extrem de eu însămi. Uite d-aia iubesc Jurnalul!