Despre povesti care nu s-au spus niciodata

Nici nu m-am asezat bine pe scaunul din cabina de machiaj si sunt intrebat:

- Cu ce dam? Un pan-cake numarul 6 sau, doar usor, tamponam cu pudra?

- Cred ca un strat subtire de pudra ar fi suficient. Sunt bronzat si pan-cake-ul s-ar aseza ca o masca pe fata mea. Daca ai avea un anticearcan ar fi bine… Nu am prea dormit azi-noapte!

- Ai emotii? Dupa atata timp?, ma intreaba machiora, tanara, guresa si cu ochii verzi ca Lacul Sarat. Dar e normal, e omeneste sa ai emotii… Esti inaintea primului episod.

Ea continua sa-mi vorbeasca, dar eu n-o mai aud. Am inchis ochii… Din cauza nesomnului, simt mii de ace care parca imi perforeaza orbitele si mi se infig in creier.

Imi vine in gand un mare om de televiziune, care mi-a spus odata: "Prezentatorul care nu stie sa asculte oamenii, invitatii lui in emisiune, e pierdut!".

Dar cati oameni au venit sa-mi spuna povestea lor, la Din Dragoste, de-a lungul a 5 ani? Sa fi fost in jur de 1.500 de suflete… cam cate intra in 17 blocuri a cate 10 etaje… Adica toata strada pe care am stat in copilarie…

Eh, cum ar fi fost ca tanti Mariana Borsuleasa, zisa asa pentru ca vindea bors, sa imi povesteasca viata ei?… Sau tipul ala de la etajul doi dintr-un bloc de vizavi, vesnic incruntat si nemultumit in toate zilele saptamanii, cu o singura exceptie, duminica. Era ziua cand cobora in fata blocului, intr-un halat bleumarin, deschidea capota Daciei sale si incepea sa-i surubareasca la motor. Ca avea sau n-avea nimic, el se cufunda in maruntaiele propriei masini cu o pasiune imposibil de inteles si cu o fericire pe chip ce-l facea sa semene cu De Niro tragand opium in filmul "Once upon a time in America"… Si asta duminica de duminica, de duminica, fara sa conteze ca afara erau 15 grade sub zero sau ca era primavara si ieseau adolescentele de la scoala, la acea varsta cand ele incep sa fie frumoase de nu se mai termina…

Cine stie ce drame sau ce mari fericiri au alcatuit viata unor persoane ca Borsuleasa sau "De Niro"?... I-a ascultat cineva pe ei?

Dar oare eu i-am ascultat pe toti invitatii cu atentia pe care si-ar fi dorit-o? Oare, dupa ore intregi de batut drumuri in lung si-n lat, prin frig, ploaie, canicula, am avut rabdare, cu-adevarat, sa aflu povestea lor?

- Hei, ai adormit?

Deschid ochii, ma intorc in lumea asta si imi vad colega privindu-ma. Hai, ca esti gata! Te poti duce in platou ca toata lumea e pregatita!

Ma ridic de pe scaun, fara sa zic nimic, si ma indrept catre spatele scenei. Printr-o crapatura a decorului ma uit in sala si vad spectatorii asteptand in liniste inceperea programului.

"Doamnelor si Domnilor…", se aude vocea celui care anunta intrarea mea…

Sunt pregatit!

Ma simt bine!

Mi-a fugit oboseala!

"… Mircea Radu!", sala incepe sa aplaude, iar eu mai am de facut trei pasi pana la scena.

Unu!

Doi!

Ma gandesc la marele om de televiziune care mi-a spus odata: "Prezentatorul care nu stie sa asculte oamenii, invitatii lui in emisiune, e pierdut!"... si soarele apunea, undeva la Madrid, in spatele Muntilor Guadarrama.

Trei!