Justiţia şi judecătorii din România anului 2009

16 Sep 2009 • 00:00

Nu poţi fi şi cu magistraţii şi împotriva lor, cum nu poţi fi, în acelaşi timp curajos şi laş, drept şi strâmb, bun şi rău. Sunt necondiţionat de partea lor, pentru că au dreptate, fără ca aceasta să însemne că nu văd răul şi consecinţele acestuia din protestul lor. Pe termen scurt, el se întoarce, prin viclenele şi nedreptele atacuri a căror ţintă sunt, ca un bumerang împotriva lor. Pe termen lung însă, din el, din acest protest, are de câştigat justiţia şi justiţiabilii, noi toţi, care vom şti şi vom putea spune de aici înainte, că avem şi la Bucureşti (în România) Judecători, nu doar la Berlin (că tot vrem să fie aidoma acelora şi sunt sigur că vă este cunoscută povestea morarului a cărui moşie o voia regele), că avem o Justiţie care ştie şi poate să înfrunte celelalte puteri care se manifestă abuziv.

Vă amintesc că în Anglia, unde justiţia este o putere adevărată, leafa Judecătorului a fost stabilită în secolul al XIII-lea la nivelul venitului celui mai mare latifundiar şi s-a păstrat de atunci la aceleaşi proporţii. Pentru a ne lămuri cu toţii şi pe deplin, asupra situaţiei şi lefurilor magistraţilor din alte ţări UE, avem la îndemână o cale simplă de a afla, iar aceasta ne demonstrează că într-o singură ţară europeană (deşi e mai degrabă orientală) leafa Judecătorilor este mai mică decât în România. Dar, leafa nu este singura problemă a Judecătorilor şi auxiliarilor justiţiei aşa cum, cu viclenie, încearcă să ni se inducă, spre a târî în derizoriu un demers justificat.

în anul 1992, când eram preşedinte al Judecătoriei sectorului 6, iar ministrul liberal de atunci al justiţiei, aflat, alături de Cristian Ţopescu în cabina de transmisie a unui meci de fotbal jucat la Ploieşti, a cedat în faţa unui ascultător care l-a întrebat cum este posibil ca "două femei în robă să încredinţeze, de urgenţă, copilul de 6 luni mamei?" şi i-a răspuns: "am să trimit o echipă de control acolo să văd cum a fost posibil", i-am trimis o scrisoare, în care, între altele, i-am scris: în România "Judecătorii au toate "drepturile" în afara aceluia de a greşi: au "dreptul" să tacă, au "dreptul" să muncească în condiţii de mină, au "dreptul" să fie prost plătiţi, au "dreptul" să fie umiliţi. La aceste "drepturi" ale Judecătorilor nu a atentat nimeni niciodată şi pentru că le-au avut întotdeauna, este firesc ca ei să fie priviţi ca foşti şi actuali nomenclaturişti" (...) "Am impresia, şi nu cred că mă înşel, că nici Parlamentul, nici Guvernul, nici partidele politice, nici presa nu sunt doritoare să existe o adevărată putere Judecătorească în România (....)".

Dar câte s-au schimbat de atunci? S-a schimbat doar "impresia" mea, a omului care a suferit şi a apărat necondiţionat, oricând şi oriunde Justiţia şi pe Judecători, pentru că la 7, dar mai ales la 17 ani de la acea scrisoare, "impresia" de atunci este convingere, este certitudine. Astăzi ştiu sigur că lucrurile stau aşa cum în 1992, după o nefericită intervenţie publică a unui (distins şi respectat, de altfel) ministru, doar bănuiam îngrijorat, doar presupuneam.

Întrebările care urmează nu sunt pentru cei care cunosc justiţia şi problemele ei, dar nici retorice. Sunt pentru aceia care, dându-ne lecţii în fiecare zi nu ştiu, ori se fac că nu ştiu. Sunt pentru cei care, auzind şi văzând foarte bine, se fac că sunt surzi şi orbi sau că nu înţeleg. Sunt pentru cei care nu văd în ce ţară trăim şi cine ne conduce ! Sau pentru cei care nu vor să vadă.

Aţi intrat vreodată în meschinele săli de şedinţă ale înaltei Curţi? Aţi respirat vreodată aerul toxic din aceste săli supraaglomerate? Ştiţi câte săli de şedinţă sunt la fel în ţară? Ştiţi câţi Arhivari, Grefieri şi Judecători ce şi-au petrecut viaţa printre dosare au murit de boli catalogate ca fiind profesionale? Aţi văzut vreodată scârboasele vietăţi care mişună pe şi printre rafturile din arhive? Ştiţi cât de periculoase sunt vietăţile dintre paginile dosarelor şi care nu se văd? V-a transferat cineva, cândva, undeva dreptul şi obligaţia de a hotărî asupra averii, onoarei şi libertăţii concetăţenilor? Ştiţi cât de greu este să spui dreptul într-o ţară cu legi strâmbe? Aţi întâlnit vreodată un om, în sălile de şedinţă, care să vrea să se mântuiască recunoscând că nu are dreptate? Aţi preluat vreodată asupra-vă toate mizeriile şi durerile pe care le încearcă nedreptăţiţii? V-a bătut cineva la ieşirea din casă lăsându-vă, mai mult mort decât viu şi plin de sânge, pe caldarâmul străzii? V-a ameninţat cineva, vreodată, în sala de judecată, cu moartea, având asupra lui o sabie? A murit vreodată un om în faţa dumneavoastră de inimă rea sau înjunghiat cu sânge rece în sala de judecată? S-au scuipat, bătut, înjurat în faţa dumneavoastră părinţi şi copii, fraţi şi surori ori foşti soţi? Aţi trăit cu spaima că aţi putea greşi decisiv? Aţi avut nopţi de coşmar după ce aţi pronunţat o hotărâre? Vi s-a întors stomacul pe dos după ce aţi răsfoit filele unui dosar? Aţi putea trăi restul vieţii cu povara unei judecăţi greşite? (Gică Popa l-a "imitat" doar pe Pilat din Pont care s-a sinucis şi el de disperare şi mizerie, în Lugdunum, unde fusese exilat, după ce a fost demis din funcţie, adeverind convingător, amândoi, la 2000 de ani distanţă unul de altul, că nu-i important pe cine judeci, ci cum judeci).

Nu tot ce se întâmplă în sala de şedinţă este de aplaudat. Sunt oripilat, uneori, de ceea ce văd şi aud în sălile de şedinţă din gura unor Judecători. Dar azi, în discuţie este o instituţie şi un principiu. Ambele călcate în picioare şi târâte în noroi de oameni de nimic, de oameni mici, care s-au năpustit asupra Justiţiei şi a Judecătorilor spre a abate atenţia de la neputinţa şi neştiinţa lor şi pentru a pregăti terenul pentru şi mai grave alte acte de abuz.

Instituţia şi principiul noi trebuie să le apărăm necondiţionat !
Judecătorul care am fost nu poate admite că protestatarii de azi greşesc şi că au dreptate, în acelaşi timp, pentru că nu-i aşa. Puterea care calcă în picioare Justiţia nu mai este legitimă atunci când calcă legea şi când, punând în pericol Justiţia, ne pun şi pe noi în pericol (mai ales pe noi, cei mulţi, că ei, cei puţini, nu contează, îi putem oricând înlocui, nu-i aşa?). E în dreptul Judecătorilor să se opună unui astfel de atentat la adresa Justiţiei, chiar dacă legea nu ar fi de partea lor. Şi e în obligaţia noastră să-i apărăm să le fim alături, să nu-i lăsăm singuri, pentru că apărându-se pe ei, Judecătorii ne apără pe noi.

Singura demnitate publică deasupra Judecătorului în România este aceea a Preşedintelui. Pentru că doar lui, Preşedintelui, Constituţia îi stabileşte mai multe incompatibilităţi decât Judecătorilor. Dar pentru aceasta, Constituţia îl face pe Preşedinte intangibil, oferindu-i o imunitate la adăpostul căreia poate face orice, fără grija de a fi pedepsit, iar legea specială (nr. 406/2001) îi oferă, la încheierea mandatului, care nu durează toată viaţa, aşa cum este mandatul dat de noi judecătorilor, confortul unei "locuinţe de protocol, cu destinaţia de reşedinţă, care cuprinde şi un spaţiu cu destinaţia de cabinet de lucru, încadrat cu un post de consilier şi un post de secretar" şi o "indemnizaţie lunară în cuantum egal cu 75% din indemnizaţia acordată Preşedintelui României în exerciţiu" şi "pază şi protecţie, precum şi folosinţa gratuită a unui autoturism, asigurate permanent de Serviciul de Protecţie şi Pază".

Judecătorilor, spre deosebire de Preşedinte, Constituţia le dă dreptul să ocupe şi funcţii private, dar nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe. Singura funcţie pe care o poate ocupa un judecător este aceea "didactică în învăţământul superior". Câţi sunt însă în această situaţie?

Neconstituţional însă şi tot prin lege specială (Legea nr. 303/2004, privind Statutul Judecătorilor şi Procurorilor prin art. 8), Judecătorilor li s-a interzis să fie asociaţi ori acţionari, făcându-li-se, totuşi, "favoarea" de a li se permite "să fie acţionari sau asociaţi ca urmare a legii privind privatizarea în masă". Li se încalcă drepturi constituţionale, iar ei nu pun în discuţie legea, pentru că dacă ar face-o, i-am bănui că vor să se îmbogăţească speculând (cum face orice comerciant pe fruntea căruia aşezăm, în prostia noastră, pecetea art. 295 lit. c) din Codul penal, chiar dacă textul este, demult abrogat), i-am acuza că nu le ajunge "leafa nesimţită" şi am privi spre ei nu doar încruntaţi, ci cu ură, cu scârbă, cu silă, cu dispreţ !

Le cerem Judecătorilor să se sacrifice pentru noi, iar ei trebuie să o facă, de vreme ce au acceptat să fie judecători. Dar un judecător bun se face în vreo 5 ani (durata mandatului Preşedintelui). Un judecător foarte bun în vreo 10 ani. Adevăraţi şi în faţa cărora nu-ţi este teamă de greşeli, de patimi, de micimi, în vreo 15-20 de ani. De aceea, lor le trebuie toată viaţa să înveţe, de aceea le cerem să rămână în robă toată viaţa. Dar noi nu trebuie să le întoarcem nimic pentru ceea ce le impunem, nu trebuie să le răsplătim sacrificiul? Inclusiv prin leafă !

Problema lefurilor judecătorilor nici nu este nouă. Profesorul Viorel Mihai Ciobanu, în Tratatul său teoretic şi practic de procedură civilă din 1995 (vol. I, f. 24), citând şi pe Andrei Rădulescu, spune: "Şi în perioada interbelică se sublinia că "magistraţii trebuie plătiţi cu mult, cu mult mai bine decât astăzi. Dacă râvnim să avem magistratură ca în Anglia, trebuie să-i plătim ca pe magistraţii englezi".(...) "Argumentându-se de ce magistraţii ar trebui să fie plătiţi cu lefuri ce ar putea părea exorbitante faţă de ceilalţi funcţionari se arăta: în primul rând pentru că s-a creat pentru magistrat o sumă de incompatibilităţi. E atât de îngrădit magistratul în activitatea sa încât parcă ar trebui să se coboare de pe planeta Marte la instanţa respectivă, să judece şi apoi să urce înapoi. Dacă societatea pretinde atâtea restricţii - ceea ce nu se face altor funcţionari - atunci în schimb trebuie să se plătească, compensând ceea ce opreşte pe magistrat să câştige prin muncă cinstită. În al doilea rând, situaţia magistratului este grea din cauza cerinţelor impuse de concepţia generală a societăţii despre această funcţie. Ceea ce societatea îngăduie altor persoane ca mod de viaţă, nu îngăduie magistratului, căruia i se impută că nu-şi ţine demnitatea şi asupra căruia se aruncă cu aceeaşi uşurinţă bănuieli".

De ce protestul Judecătorilor este întemeiat? Deşi întemeiate sunt şi protestele, mai mult sau mai puţin vizibile, ale Profesorilor, Doctorilor şi auxiliarilor acestora, Poliţiştilor, care, cu imensă ticăloşie se încearcă a fi asmuţiţi împotriva Judecătorilor, ca şi cum aceştia şi nu puterea abuzivă le-a luat drepturile salariale cu care i-au amăgit politicienii spre a le câştiga voturile ! Ca şi cum Judecătorii şi nu Puterea le stabileşte lefurile. Ca şi cum din cauza lor şi nu a Puterii, Doctorii preferă pustia unei ţări care îi batjocoreşte.

Pentru că sacrificiul pe care-l impunem judecătorilor trebuie răsplătit! Pentru că ei au dreptul să muncească în condiţii civilizate! Pentru că le cerem să fie purtători de robă pentru toată viaţa în beneficiul nostru nu al lor! Pentru că ei sunt singurii care nu au voie să fie nimic altceva! Pentru că sunt expuşi aşa cum nimeni nu este! Pentru că au dreptatea de partea lor !

Pentru că Puterea, atunci când se manifestă abuziv nu este legitimă şi avem dreptul să ne opunem ei ! Pe orice cale, prin orice mijloace şi chiar dacă legea este de partea puterii. Aceasta din urmă nu se poate legitima decât prin noi şi pentru noi, nu prin ea şi pentru ea. Leafa Judecătorilor nu este singura problemă a Justiţiei din România acestor ani, dar nici pe aceasta nu putem să o ignorăm ! Decât dacă vrem să plece toţi. Decât dacă vrem ca aceia care s-au opus acum Puterii să fie batjocoriţi pentru că au îndrăznit să o înfrunte !

Apoi, pentru că eu, justiţiabilul, am dreptul să pot fi asemeni morarului la a cărei frumoasă moşie râvnea Regele său şi să răspunde puterii abuzive oricând, în ţara mea: "o vrea el, Regele, singurul lucru de preţ pe care îl avem, dar mai sunt şi judecători în România". Chiar dacă, în pofida sloganului devenit celebru, o să crăpăm cu ea. Şi apoi, peste ani, când istovit şi lipsit de mijloace, aş vrea eu să-i dau "moara", el să-mi spună: "nu pot să o iau pentru că a intrat în istorie". Altfel, nu suntem nimic. Nici ei, dar nici noi !
Prof. univ. dr. Viorel Roş

P.S. Mă aşteptam la un semn din partea judecătorilor Curţii Constituţionale. Atunci ar fi tremurat, cu adevărat, pantalonii tuturor celor ce vor să ne conducă.

P. P. S. într-o variantă precedentă acesteia, scrisă atunci când nu avusese încă loc confruntarea dintre Preşedinte şi Judecători şi Procurori în CSM am scris aşa: "Justiţia în România anului 2009 pare, uneori, o turmă cam dezbinată şi cam lipsită de vigoare". Retractez ! Replica dată Puterii de către Judecători a fost admirabilă. Iar 10 septembrie ar trebui să intre în istoria Justiţiei noastre.
Nu m-am semnat niciodată, de când am părăsit Justiţia, ca "fost preşedinte al Tribunalului Bucureşti". Acum simt nevoia să o fac. Deci, Viorel Roş, fost preşedinte al Tribunalului Bucureşti între 14 iulie 1993-2 octombrie 1997 şi care nu mai este judecător din anul 1998.